George Orwell
O mie nouasute optzeci şi patru
Partea întâi
1
Într-o zi senină şi friguroasă de aprilie, exact când ceasurile bat ora treisprezece, Winston Smith, cu bărbia înfundată în piept ca să scape de vântul care-l ia pe sus, se strecoară iute printre uşile de sticlă ale Blocului Victoria, deşi nu destul de repede cât să împiedice un vârtej de praf şi nisip să pătrundă o dată cu el. Holul blocului miroase a varză călită şi a preşuri vechi. La unul dintre capete se află un afiş mult prea mare pentru interior, care înfăţişează figura enormă, lată de peste un metru, a unui bărbat în vârsta de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu o mustaţă neagră şi stufoasă, şi cu trăsături frumoase, dar dure. Winston se îndreaptă spre scări. Nu are nici un rost să încerce la lift. Chiar şi în vremurile cele mai bune funcţionează numai din când în când, iar în prezent curentul electric este tăiat în timpul zilei, ca parte integrantă a campaniei de economisire organizate în pregătirea Săptămânii de Ură. Apartamentul lui se găseşte la etajul şapte, aşa încât Winston, care are treizeci şi nouă de ani şi o ulceraţie varicoasă deasupra gleznei drepte, o ia încet pe jos, oprindu-se de mai multe ori să se odihnească. Pe fiecare palier, figura cea enormă, aşezată faţă în faţă cu uşa liftului, îl priveşte insistent de pe perete. Este una dintre pozele acelea în aşa fel realizate, încât ochii te urmăresc din orice unghi. Sub ea scrie: FRATELE CEL MARE STĂ CU OCHII PE TINE.
Înăuntru, în apartament, o voce melodioasă citeşte o listă de cifre legate de producţia de fontă. Vocea vine dintr-o placă de metal dreptunghiulară, ca o oglindă estompată, care face corp comun cu suprafaţa peretelui din dreapta. Winston răsuceşte un buton şi vocea slăbeşte întrucâtva, deşi cuvintele încă se mai disting. Aparatul — numit tele-ecran-poate fi dat mai încet, dar nu ai cum să-l închizi de tot. Winston se duce la fereastră: are o constituţie fragilă, e mai degrabă mic de statură, iar salopeta albastră, care este uniforma Partidului, nu face decât să scoată în evidenţă cât e de slab. Are un păr foarte blond şi o faţă sangvină de felul ei, cu pielea înăsprită de săpunul prost, de lamele de ras tocite şi de frigul iernii care tocmai a trecut.
Afară, chiar şi prin obloanele coborâte, atmosfera arată friguroasă. Pe stradă, jos de tot, vântul bate în vârtejuri care stârnesc praful şi hârtiile împrăştiate şi, deşi soarele străluceşte, iar cerul etalează un albastru strident, parcă nimic nu are culoare, cu excepţia afişelor lipite peste tot.
Figura cu mustaţă neagră te priveşte insistent de sus în jos, de la orice colţ de stradă mai mare. Şi pe faţada casei de vizavi este una. FRATELE CEL MARE STĂ CU OCHII PE TINE — zice textul, iar ochii negri scormonesc adânc în ochii lui Winston. Mai jos, la nivelul străzii, este un alt afiş, rupt la un colţ, care flutură din când în când în bătaia vântului, acoperind şi descoperind un singur cuvânt: SOCENG. Undeva, mai departe, un elicopter coboară printre acoperişuri, stă câte o clipă suspendat, ca o albăstrea, apoi se ridică din nou, zburând în cercuri. Este patrula de poliţie, care-şi bagă nasul prin casele oamenilor. Dar patrulele nu contează. Poliţia Gândirii-numai ea contează. In spatele lui Winston, vocea de la tele-ecran îi dă înainte despre fontă şi despre depăşirea celui de-al Nouălea Plan Trienal. Tele-ecranul recepţionează şi transmite simultan. Orice sunet pe care l-ar scoate Winston, mai tare decât o şoaptă foarte slabă, poate fi captat; în plus, atâta timp cât se află în câmpul vizual al plăcii de metal, poate fi şi văzut, nu numai auzit. Sigur că nu ai cum şti, în fiecare moment, dacă eşti sau nu ascultat. Cât de des, sau după ce criterii intră Poliţia Gândirii pe fiecare post individual este ceva ce ţine de domeniul presupunerilor. N-ar fi imposibil nici să urmărească tot timpul pe toată lumea. În tot cazul, pot intra pe firul tău când au ei chef. Te obligă să trăieşti — şi de fapt chiar aşa trăieşti, dintr-o obişnuinţă devenită instinct — cu presupunerea că orice sunet pe care-l scoţi este ascultat şi orice mişcare observată, afară de cazul când, să zicem, stai pe întuneric.
Winston rămâne cu spatele la tele-ecran. E mai sigur aşa, deşi, cum ştie prea bine, chiar şi un spate poate spune ceva. La un kilometru depărtare, se înalţă Ministerul Adevărului, unde lucrează el, ca un turn uriaş, alb, deasupra peisajului mohorât. Uite, se gândeşte Winston cu un vag dezgust, uite cum arată Londra, principalul oraş al Aerobazei Unu, care, la rândul ei, este a treia provincie a Oceaniei ca număr de locuitori, îşi stoarce memoria după vreo amintire din copilărie care să-i spună dacă Londra a fost dintotdeauna aşa. Oare întotdeauna au existat străzile astea cu case din secolul nouăsprezece, degradate, cu pereţii proptiţi în stâlpi de lemn, cu ferestrele astupate cu carton, cu acoperişurile de tablă ruginite, cu zidurile alea stupide ridicate în faţa grădinilor şi care se prăbuşesc în toate direcţiile? Sau locurile bombardate, unde praful de ciment se ridică în vârtejuri şi buruienile cresc pe ici, pe colo, peste grămezile de moloz? Sau locurile în care bombele au curăţat porţiuni mai mari şi unde au răsărit coloniile alea abjecte de cocioabe de lemn, ca nişte coteţe? Oricum, n-are rost — nu-şi mai aminteşte: tot ce a mai rămas din copilăria lui este o serie de imagini foarte limpezi, dar care nu vin pe nici un fel de fundal şi care sunt pentru el, cele mai multe, de neînţeles.
Ministerul Adevărului — în Nouvorbă, Minadev — te izbeşte fiindcă este cu totul diferit de orice altă clădire vizibilă în jur. Este o structură înaltă, imensă, de beton armat alb, strălucitor, în formă de piramidă, care se ridică, terasă după terasă, până la trei sute de metri înălţime. De unde stă Winston, se disting foarte bine cele trei lozinci ale Partidului, scrise cu litere elegante pe faţada albă ca zăpada:
Ministerul Adevărului ar avea, după câte vorbesc oamenii, vreo trei mii de încăperi deasupra pământului şi ramificaţiile corespunzătoare dedesubt. Trei alte clădiri mai există, împrăştiate prin Londra, asemănătoare ca aspect şi ca mărime. Clădirile astea domină arhitectura din jur în aşa măsură, încât de pe acoperişul Blocului Victoria le poţi vedea pe toate patru deodată. Sunt sediile celor patru Ministere care-şi împart între ele aparatul de guvernământ: Ministerul Adevărului, care se ocupă cu ştirile, cu distracţiile, cu educaţia şi cu artele frumoase; Ministerul Păcii, care se ocupă cu războiul; Ministerul Iubirii, care se ocupă cu menţinerea ordinii şi disciplinei, şi Ministerul Abundenţei, care răspunde de treburile economice. In Nouvorbă, numele lor sunt Minadev, Minipax, Miniiub şi Minabund.
Dintre toate, Ministerul Iubirii este cel cu adevărat înspăimântător. Nu are deloc ferestre. Winston nu a fost niciodat ă înăuntru şi nici măcar nu s-a apropiat de clădire la mai puţin de o jumătate de kilometru. Este imposibil să intri acolo altfel decât cu treburi oficiale, şi chiar şi atunci pătrunzi numai printr-un labirint de reţele de sârmă ghimpată, uşi de oţel şi cuiburi de mitralieră camuflate. Până şi străzile care duc la barierele lui exterioare gem de gardieni cu mutre de gorile, îmbrăcaţi în uniforme negre şi înarmaţi cu bastoane.
Winston se întoarce brusc. Şi-a compus pe faţă acea expresie de optimism liniştit pe care este indicat s-o arborezi când stai cu faţa la tele-ecran. Traversează camera şi merge în bucătărie. Plecând de la Minister la ora prânzului, şi-a sacrificat masa de la cantină, deşi ştie foarte bine că nu are nimic de mâncare în bucătărie, afară de un codru de pâine neagră pe care trebuie să şi-l păstreze pentru mâine dimineaţă. Ia de pe un raft o sticlă cu un lichid incolor şi cu o etichetă albă pe care scrie GIN VICTORIA. Băutura răspândeşte un miros greţos, uleios, ca de alcool chinezesc de orez. Winston îşi toarnă o ceaşcă aproape plină, îşi pregăteşte simţurile pentru un şoc şi dă pe gât conţinutul ceştii ca pe un medicament. In clipa următoare, faţa i se face roşie, iar ochii încep să-i curgă. Băutura respectivă este un fel de apă tare şi, în plus, când o înghiţi, ai senzaţia că te izbeşte cineva în cap, pe la spate, cu un baston de cauciuc. Şi totuşi, după doar câteva clipe,