— Bună spânzurare, continuă acesta meditativ. După părerea mea, tot hazul se duce naibii când li se leagă picioarele. Mie-mi place să-i văd cum dau din picioare. Şi toate ca toate, dar la sfârşit limba care le ţâşneşte din gură, e albastră — un albastru-aprins. Uite, vezi, ăsta-i amănuntul care mă emoţionează pe mine.
— Următorul, vă rog! — zbiară prolul cu şorţ alb, care ţine polonicul în mână ca pe o armă.
Winston şi Syme îşi împing tăvile pe sub grilaj. Pe fiecare dintre ele, prolul trânteşte la iuţeală prânzul porţionat: câte un castron de metal cu o tocană cenuşiu-roşiatică, un codru de pâine, un cub de brânză, o cană de cafea Victoria fără lapte şi o tabletă de zaharină.
— Uite o masă acolo, sub tele-ecranul ăla, zice Syme. Hai să culegem şi câte un gin pe drum.
Ginul se distribuie în căni de ceramică fără toarte. Croindu-şi drum prin aglomeraţia din sală, îşi depun amândoi tăvile pe masă, care are tăblia de metal; într-unui din colţuri, cineva a lăsat o băltoacă de tocană, o porcărie lichidă, împuţită, care arată a vomă. Winston îşi duce la buze cana cu gin, se opreşte o clipă, ca să-şi adune puterile, după care dă pe gât lichidul cu gust uleios. Clipeşte de mai multe ori, ca să i se ducă lacrimile din ochi şi-şi dă seama, ca şi cum ar avea o revelaţie, că-i este într-adevăr foame, începe să înghită lingură după lingură de tocană care, deşi este de consistenţa noroiului, are şi nişte cubuleţe dintr-o materie spongioasă, rozulie, probabil un înlocuitor de carne. Nici unul, nici celălalt nu mai scoate o vorbă până nu-şi goleşte gamela. La masa din stânga lui Winston, puţin mai în spate, stă cineva care vorbeşte întruna şi foarte repede — o bleoto-căreală stridentă ca măcăitul unei raţe, care străpunge vacarmul general din sala de mese.
— Cum îţi mai merge Dicţionarul? — întreabă Winston, ridicând vocea, ca să acopere zgomotul.
— Încet, răspunde Syme. Eu sunt la adjective. Nu ştiu, e… colosal. Toată faţa i se luminează, ca de fiecare dată când ajunge la domeniul lui, la Nouvorbă. Îşi împinge tocana la o parte, ia codrul de pâine într-o mână delicată şi brânza în cealaltă şi se apleacă peste masă, pentru a putea vorbi fără să ţipe.
— Ediţia a Unsprezecea este definitivă, îi explică el lui Winston. Aducem limba la forma ei finală — la forma pe care o s-o aibă când nimeni n-o să mai vorbească nimic altceva. După ce ne terminăm noi treaba, ăştia ca tine or să trebuiască s-o înveţe de la capăt. Poate crezi că nu facem altceva decât să inventăm cuvinte noi. Nici pe departe! Noi desfiinţăm cuvintele — cu toptanul, cu sutele în fiecare zi! Tăiem limba până la os. Ediţia a Unsprezecea n-o să mai conţină nici un cuvânt scos din uz până în 2050.
Muscă lacom din pâine şi înghite câteva guri, pe urmă continuă să vorbească de parcă ar fi un pedant pasionat. Faţa negricioasă şi slabă i s-a înviorat, iar ochii au renunţat brusc la expresia lor ironică şi au devenit aproape visători.
— Frumoasă treaba asta, desfiinţarea de cuvinte. Sigur că reducerile cele mai mari sunt la verbe şi adjective, dar sunt şi sute de substantive la care se poate renunţa tot atât de bine. Nu-i vorba doar de sinonime; mai sunt şi antonimele. La urma urmelor, ce rost are un cuvânt care nu este nimic altceva decât opusul altui cuvânt? Orice cuvânt îşi conţine opusul în el însuşi. Uite, de pildă bun. Când ai un cuvânt ca bun, la ce-ţi mai trebuie cuvântul rău?Nebun merge la fel de bine — ba chiar mai bine, fiindcă este exact opusul lui bun, pe când rău nu este. Şi pe urmă, dacă vrei o variantă mai tare a lui bun, ce rost are să ai un şir întreg de termeni inutili şi vagi ca excelent, splendid şi toate celelalte? Plusbun acoperă sensul — şi ai şi dubluplusbun, dacă vrei ceva şi mai apăsat. Sigur că deja folosim termenii ăştia, dar în varianta finală a Nouvorbei n-o să mai ai nimic altceva. Până la urmă, toată noţiunea de bunătate şi răutate o să fie acoperită de numai sase cuvinte, care în realitate se reduc la unul singur. Ce zici, Winston, nu-i aşa că e frumoasă, treaba asta? Bineînţeles că, la început de tot, a fost ideea lui F.M., adaugă Syme, după un moment de gândire.
Winston mimează o înflăcărare searbădă când aude pomenindu-se de Fratele cel Mare. Dar Syme depistează imediat o anumită lipsă de entuziasm.
— Nu apreciezi Nouvorba la justa ei valoare, Winston, zice el aproape trist. Tu şi când scrii în limba asta, tot în Vechivorbă gândeşti. Ţi-am citit câteva lucruri pe care le-ai scris în Times din când în când. Sunt destul de bune, dar sunt traduceri, în sufletul tău, ai prefera să rămâi la Vechivorbă, cu toate cuvintele ei vagi şi cu toate nuanţele alea inutile. Nu vezi frumuseţea desfiinţării cuvintelor? Tu ştiai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărei vocabular scade VA fiecare an?!
Winston zâmbeşte — fără îndoială că ştie —, sperând să dovedească înţelegere şi neavând încredere în el însuşi să spună ceva. Syme muşcă din nou din pâinea neagră, mestecă puţin din ea şi pe urmă continuă:
— Nu-nţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de-a limita aria de gândire?! Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orişicui va fî exprimat printr-un singur cuvânt, cu un sens strict definit şi cu toate celelalte sensuri secundare şterse şi uitate. Deja în Ediţia a Unsprezecea nu suntem departe de faza asta. Dar procesul va continua mult timp dup ă ce tu şi cu mine n-o să mai fim. An de an mai puţine cuvinte şi aria de gândire din ce în ce mai restrânsă. Sigur că nici acum nu există nici un motiv şi nici o scuză pentru crimăgândit. Dar asta mai ţine încă de autodisciplină, de controlul realităţii. Până la sfârşit, nici de aşa ceva n-o să mai fie nevoie. Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă. Nouvorba este SOCENG şi SOCENG-ul este Nouvorba, adaugă Syme, cu un soi de satisfacţie mistică. Te-ai gândit vreodată, Winston, că până în 2050, cel mai târziu, n-o să mai trăiască nici măcar un singur om care să poată înţelege o discuţie cum purtăm noi acum?
— Afară…, dă să spună Winston cu îndoială, apoi se opreşte, îi stă pe limbă să replice „Afară de proli”, dar se abţine, fiindcă nu ştie sigur dacă o asemenea remarcă nu este cumva neortodoxă.
— Prolii nu sunt oameni, zice Syme indiferent, ca dovadă că i-a ghicit gândul. Cel mai târziu până în 2050, probabil chiar mai repede de-atât, tot ce înseamnă Vechivorbă va dispărea. Chaucer, Shakespeare, Milton, Byron n-or să mai existe decât în Nouvorba, în versiunile corespunzătoare; nu numai că vor fi schimbaţi în altceva, ci vor fi schimbaţi exact în opusul a ceea ce mai sunt încă astăzi. Chiar şi literatura Partidului o să se schimbe. Şi lozincile or să fie altele. Cum crezi tu c-ai mai putea avea o lozincă „Libertatea este sclavie”, când conceptul însuşi de libertate va fi abolit? întregul climat de gândire va fi altul, în realitate, nici n-o să mai existe gândire, în sensul în care o înţelegem noi acum. Ortodoxia înseamnă a nu gândi — a nu avea nevoie să gândeşti. Ortodoxia înseamnă lipsa conştiinţei.
Iar tu o să fii vaporizat, într-o bună zi, se gândeşte Winston, perfect convins de asta. Prea e deştept acest Syme, prea vede lucrurile limpede şi prea vorbeşte deschis. Partidului nu-i plac asemenea oameni, într-o bună zi, o să dispară, îi stă scris în frunte.