— Dar de ce-au făcut treaba asta? — întreabă Winston, oarecum îngrozit.
— Puştoaica mea, continuă Parsons rânjind triumfător, era convinsă că ăla era cine-ştie-ce agent duşman, paraşutat, ceva de genul ăsta. Dar aici e poanta, bătrâne. Ce crezi că i-a atras atenţia la el de la bun început? S-a prins că purta nişte pantofi mai altfel — 'cea că nu mai văzuse pe nimeni purtând asemenea pantofi în viaţa ei. Aşa că avea toate şansele să fie străin. Ă? Destul de deşteaptă pentr-o mucea de şapte ani, nu?
— Şi omul-ăla ce-a păţit? — întreabă Winston.
— A, asta nu ţi-aş putea spune, dar nu m-ar mira prea tare dacă. ..-şi Parsons mimează ochitul cu puşca şi plesneşte din limbă ca să sugereze împuşcătura.
— Bun, zice Syme neatent, fără să-şi ridice ochii de pe foaia lui de hârtie.
— Sigur că da, nu putem risca, zice Winston, dând din cap a încuviinţare.
— Adică, ce vreau să spun, doar e război, nu? — completează Parsons. Parcă pentru a confirma spusele lui, la tele-ecranul aflat deasupra capetelor lor izbucneşte un sunet de goarnă. De data asta, însă, nu este un anunţ despre vreo altă victorie militară, ci doar un comunicat din partea Ministerului Abundenţei:
— Tovarăşi! — strigă o voce de tânăr entuziasmat. — Atenţiune, tovarăşi! Avem să vă dăm veşti măreţe! Am câştigat bătălia pentru producţie ! Beneficiile, la toate categoriile de bunuri de consum, pe care tocmai le-am centralizat, demonstrează că nivelul de trai a crescut, anul trecut, cu nici mai mult, nici mai puţin, de douăzeci la sută. În această dimineaţă, în întreaga Oceanie au avut loc demonstraţii spontane, mii de oameni ai muncii n-au putut fi opriţi să iasă din fabrici şi din birouri şi să mărşăluiască pe străzi purtând drapele şi exprimându-şi mulţumirile lor către Fratele cel Mare pentru viaţa noastră nouă, fericită, pe care conducerea sa înţeleaptă ne-a făcut s-o trăim. Iată câteva dintre datele centralizate. Produse alimentare…
Expresia „viaţa noastră nouă, fericită” revine de mai multe ori. De câtva timp, este formula preferată a Ministerului Abundenţei. Parsons, căruia semnalul de goarnă i-a captat toată atenţia, stă cu gura căscată şi ascultă, într-o atitudine de solemnitate, ca un fel de plictiseai ă sfătoasă. Nu poate urmări cifrele, dar este conştient că, într-un fel sau altul, reprezintă un motiv de satisfacţie. Scoate o pipă imensă şi soioasă, plină deja pe jumătate cu scrum de tutun. Având raţia de tutun de numai o sută de grame pe săptămână, rareori poţi să-ţi umpli pipa până sus. Winston fumează o ţigară Victoria, pe care o ţine cu atenţie la orizontală. Raţia următoare începe abia de mâine şi nu i-au mai rămas decât patru ţigări. Pentru moment, şi-a astupat urechile la zgomotele mai îndepărtate şi ascultă şi el ce se spune la tele-ecran. S-ar părea că au avut loc chiar şi demonstraţii în semn de mulţumire adusă Fratelui cel Mare pentru majorarea raţiei de ciocolată la douăzeci de grame, şi nu mai departe decât ieri, se gândeşte el, s-a anunţat că raţia urma să fie redusă la douăzeci de grame pe săptămână. Cum dracului se poate înghiţi chestia asta după numai douăzeci şi patru de ore? Şi totuşi, uite că se înghite. Parsons o înghite uşor, cu prostia unui animal. Fiinţa fără ochi de la masa de alături o înghite fanatic, pasionat, cu dorinţa plină de furie de a urmări, denunţa şi vaporiza pe oricine ar pomeni că săptămâna trecută raţia era de treizeci de grame. Şi Syme — într-un anume fel mai complex, implicând dublu-gânditul — şi Syme o înghite. Şi-atunci, să fie el, oare, singurul cu memorie?!
Tele-ecranul debitează în continuare statistici absurde: în comparaţie cu anul trecut, există mai multă mâncare, mai multe case, mai multe haine, mai multă mobilă, mai multe cratiţe, mai mult gaz lampant, mai multe vapoare, mai multe elicoptere, mai multe cărţi, mai mulţi copii — mai mult din orişice, afară de boli, crime şi demenţă. An de an şi clipă de clipă, toţi şi toate merg zbârnâind în sus. Aşa cum făcea şi Syme mai devreme, Winston îşi ia şi el lingura şi începe să deseneze figuri cu ea prin zeama incoloră care s-a scurs pe masă, lăsând un model în balta lunguiaţă. Stă şi meditează cu duşmănie la esenţa fizică a vieţii. Oare întotdeauna a fost aşa? Mâncarea a avut întotdeauna gustul ăsta? îşi aruncă privirile peste sală. Cantina aglomerată, cu tavanul jos, pereţii jegoşiţi de frecarea sutelor de corpuri; mesele de fier, cu tăblia îndoită şi scaunele atât de înghesuite, de te loveşti în coate de cel de-alături; lingurile îndoite, tăvile ciobite, cănile albe şi grosolane; orice suprafaţă — unsuroasă; mizerie în orice crăpătură; şi un miros amestecat, mai mult acru, de gin prost, de cafea proastă, de tocană cu gust metalic şi de haine murdare. Tot timpul duci cu tine în burtă şi pe piele un fel de protest, sentimentul că ţi s-a luat ceva la care aveai dreptul. Este la fel de adevărat că nu-şi aminteşte de nimic cu mult diferit. Din ce mai ţine el minte exact, niciodată nu a avut destul de mâncare, nimeni nu a avut vreodată ciorapii şi chiloţii altfel decât plini de găuri, mobila a fost întotdeauna ciocnită şi şubredă, camerele — neîncălzite, metrourile — aglomerate, casele — dărăpănate, pâinea — neagră, ceaiul — o raritate, cafeaua — cu gust de jeg, ţigările — prea puţine, nimic ieftin şi din plin — afară, poate, de ginul obţinut pe cale sintetică. Şi totuşi, deşi este evident din ce în ce mai rău, pe măsură ce îmbătrâneşti, dacă inima ţi se revoltă de lipsa de confort, de murdărie, de lipsuri în general, de iernile interminabile, de ciorapii care ţi se lipesc de tălpi, de lifturile care niciodată nu merg, de apa rece, de săpunul grunjos, de ţigările care ţi se dezmembrează între degete, de mâncarea asta cu gustul ei ciudat şi greţos, nu este, oare, un semn că nu asta este ordinea firească a lucrurilor? De ce să simţi că nu mai poţi suporta, dacă nu ai, cumva, un fel de amintire ancestrală că lucrurile au stat, odată, altminteri?
Se uită din nou peste cantină. Aproape toţi sunt urâţi, şi tot urâţi ar fi, chiar îmbrăcaţi cu altceva decât cu salopeta albastră de uniformă, în fundul sălii, la o masă, stă singur un individ mic, cu o mutră ciudată, ca de gândac, şi cu ochii tot mici şi bea o cafea, aruncând priviri suspicioase într-o parte şi într-altă. Cât de uşor este, se gândeşte Winston, dacă te uiţi în jur, să crezi că modelul fizic desemnat de Partid ca fiind ideal — băieţi înalţi şi musculoşi şi fete cu sânii mari, şi unii şi ceilalţi blonzi, plini de viaţă, cu feţele arse de soare, fără griji —, că modelul ăsta există şi chiar predomină. De fapt, din câte ştie şi vede el, majoritatea locuitorilor Aerobazei Unu sunt mici, tuciurii la faţă şi dizgraţioşi. Ciudat cum proliferează tipul ăsta de oameni prin Ministere: mărunţi, bondoci, care se îngraşă de tineri, cu picioare scurte, cu mişcări bruşte şi mereu pe fugă, cu fetele unsuroase şi imobile şi cu ochii foarte mici. Se pare că este tipul de oameni care se dezvoltă cel mai bine sub conducerea Partidului.
Comunicatul Ministerului Abundenţei ia sfârşit cu un alt sunet de goarnă, după care urmează o muzică ieşită parcă din tinichea.
— Ministerul Abundenţei a făcut treabă bună anul ăsta, zice Parsons, trezit la un vag entuziasm de bombardamentul cu cifre, scoţându-şi pipa din gură şi dând din cap a încuviinţare. Apropo, Smith, bătrâne, bănuiesc că n-ai vreo lamă de ras să-mi dai şi mie?