Winston se opreşte din scris la fel de brusc, printre altele fiindcă îl ţine un junghi în coaste. De ce-o fi turnat tot şirul ăsta de inepţii? Dar, curios lucru, în timp ce le scria, i s-a limpezit în minte un incident cu totul deosebit. Atât de deosebit, încât aproape că-i vine să-l aştearnă pe hârtie. Iată, acum realizează că tocmai din cauza acestui incident s-a hotărât el să vină acasă şi să-şi înceapă jurnalul astăzi, şi nu în altă zi.
S-a petrecut chiar azi-dimineaţă, la Minister — dacă se poate spune că un lucru atât de vag a avut într-adevăr loc.
Cu puţin înainte de ora unsprezece, la Secţia Documente, unde lucrează Winston, lumea îşi căra scaunele afară din boxe şi le aşeza în mijlocul holului principal, în faţa tele-ecranului cel mare, pregătindu-se pentru cele Două Minute de Ură. Winston îşi căuta şi el un loc pe unul dintre rândurile de mijloc, când în hol au apărut, practic în acelaşi timp, două persoane pe care le ştia din vedere, dar cu care nu a intrat nici odată în vorbă. Una era o fată cu care se întâlneşte de multe ori pe coridoare. Nu ştie cum o cheamă, dar ştie că lucrează la Secţia Literatură. Probabil că face cine-ştie-ce muncă mecanică la vreuna dintre maşinile de scris romane, fiindcă a văzut-o de câteva ori cu mâinile unsuroase şi cu câte o cheie articulată în buzunarul de la salopetă. Ca fată, pare sigură pe ea şi are un păr negru bogat, pistrui pe faţă şi mişcări iuţi şi atletice. Să tot aibă vreo douăzeci şi şapte de ani. În jurul taliei de la salopetă avea prinsă o eşarfă roşie îngustă, emblema Ligii Tineretului Anti-Sex, pe care şi-o petrecuse de mai multe ori, destul de strâns ca s ă-i scoată în relief frumuseţea soldurilor. Lui Winston i-a displăcut fata asta din primul moment în care a văzut-o. Ştie şi de ce. Din cauza atmosferei de gazon de hochei şi de băi reci şi de excursii în grup şi în general de castitate pe care reuşeşte s-o creeze în jurul ei. Winston detestă aproape orice femeie, şi mai ales pe cele tinere şi drăguţe. Femeile, mai ales cele tinere, sunt întotdeauna cele mai fanatice susţinătoare ale Partidului, cele care înghit orice slogan, care fac spionaj amator şi care te toarnă urgent dacă te miros de neortodoxie. Dar fata asta, în mod special, îi lasă impresia, ori de câte ori o vede, că este mai periculoasă decât multe altele. Odată, când treceau unul pe lângă altul pe coridor, fata i-a aruncat o privire piezişă care parcă l-a străpuns si, pentru o clipă, a fost cuprins de o panică oarbă. Atunci i-a trecut pentru prima oară prin minte ideea că ar fi putut lucra pentru Poliţia Gândirii. Sigur că era puţin probabil aşa ceva, dar iată, şi azi-dimineaţă, ca de fiecare dată când s-a întâlnit cu ea, a avut un sentiment de nelinişte ciudată, un amestec de teamă şi duşmănie.
Cealaltă persoană era un bărbat pe care-l cheamă O'Brien, membru al Partidului Interior, care deţine un post atât de important şi de sus-pus, încât Winston ştie doar foarte vag cu ce anume se ocupă. Oamenii de pe scaune au scos un murmur văzând salopeta neagră a unui membru al Partidului Interior. O'Brien este un bărbat voinic, aproape masiv, cu ceafa groasă şi cu figura aspră, ironică şi brutală. Şi totuşi, în ciuda aspectului său înfricoşător, are un anume farmec în comportament, o mişcare de a-şi potrivi mai bine ochelarii pe nas, care te lasă cumva fără replică — deşi lui Winston nu-i este foarte clar în ce fel —, un gest neaşteptat de manierat. Un gest care, dacă ar mai gândi cineva în aceşti termeni, aminteşte de un nobil din secolul nouăsprezece, care îţi întinde cutia cu tutun de prizat. Winston l-a mai văzut pe O'Brien poate de zece ori în tot atâţia ani, dar, curios lucru, se simte foarte tare atras de el, nu numai fiindcă îl intrigă contrastul dintre aspectul lui rafinat şi fizicul de boxer profesionist, ci mai degrabă din cauza unei convingeri ţinute secretă — sau poate nici măcar dintr-o convingere, ci dintr-o speranţă —, şi anume că ortodoxia politică a lui O'Brien nu este perfectă. Este ceva în figura lui care sugerează automat acest lucru. Şi, de fapt, poate nici măcar nu este neortodoxie ceea ce i se cite şte pe faţă, ci pur şi simplu inteligenţă. Oricum, are înfăţişarea unui om cu care ai putea sta de vorbă, dacă ai reuşi să păcăleşti cumva tele-ecranul şi să-l prinzi singur. Winston personal nu a făcut, însă, niciodată nici cel mai mic efort de a-şi verifica presupunerea, fiindcă adevărul este că nu are cum să facă aşa ceva.
Când a intrat în holul cu scaune, O'Brien s-a uitat la ceas şi, văzând că era aproape ora unsprezece, s-a hotărât, evident, să rămână acolo, la Secţia Documente, pentru cele Două Minute de Ură. S-a aşezat pe acelaşi rând cu Winston, câteva scaune mai departe. O femeie mică de statură, cu părul de culoarea nisipului, care lucrează în boxa de lângă cea a lui Winston, s-a aşezat între ei. Fata cu părul negru stătea exact în spate. In clipa următoare, tele-ecranul cel mare din fundul sălii a slobozit un glas sinistru, ca scrâşnetul unei maşinării neunse. Un zgomot care îţi strepezea dinţii şi-ţi ridica părul la ceafă. Începuse Ura.
Ca de obicei, pe ecran a apărut chipul lui Emmanuel Goldstein, Duşmanul Poporului. Printre spectatori au început fluierăturile. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, a scos un ţipăt de groază amestecată cu scârbă. Goldstein este un renegat şi un decăzut care odată, cu mult timp în urmă — nimeni nu-şi mai aminteşte cu siguranţă cât anume — a fost una dintre figurile de frunte ale Partidului, aproape la acelaşi nivel cu Fratele cel Mare însuşi; pe urmă, s-a angajat în activităţi contrarevoluţionare, a fost condamnat la moarte, dar, nu se ştie cum, a scăpat şi a dispărut ca prin minune. Programul celor Două Minute de Ură variază de la o zi la alta, dar nu este zi în care Goldstein să nu fie personajul principal. El este primul trădător, cel dintâi care a pătat puritatea Partidului. Toate ticăloşiile îndreptate împotriva Partidului care au urmat, toate trădările, actele de sabotaj, ereziile, deviaţiile — toate au izvorât direct din teoriile lui. Undeva, nu se ştie bine unde, Goldstein este încă în viaţă şi-şi organizează comploturile: poate undeva dincolo de ocean, sub protecţia străinilor care-l plătesc, sau, aşa cum se zvoneşte din când în când, poate se ascunde pe undeva chiar pe teritoriul Oceaniei.
Lui Winston i s-a crispat diafragma. Ori de câte ori vede chipul lui Goldstein, îl încearcă sentimente amestecate. Faţa aia prelungă şi osoasă de evreu, cu o coamă de păr alb, ca o aureolă, şi cu bărbuţa ascuţită, ca de ţap. O figură inteligentă şi totuşi eminamente demnă de dispreţ: poartă o pereche de ochelari proptiţi pe vârful nasului, care îi dau o înfăţişare de prostie senilă. Seamănă cu o oaie şi chiar şi în voce are nişte inflexiuni care aduc a behăituri.
De pe ecran, Goldstein şi-a debitat, ca de obicei, atacul veninos împotriva doctrinelor Partidului, atac atât de exagerat şi de ticălos, încât nici măcar un copil n-ar fi trebuit să se lase păcălit de el, dar care, totuşi, era exact atât de plauzibil, cât să-ţi dea sentimentul alarmant că alţii, cu mai puţin echilibru psihic, ar putea fi induşi în eroare. L-a insultat pe Fratele cel Mare, a denunţat dictatura Partidului, a cerut încheierea imediată a păcii cu Eurasia, a solicitat libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea de întrunire, libertatea de gândire, zbierând ca un isteric despre trădarea Revoluţiei — totul într-o vorbire polisilabică rapidă, ca un fel de parodiere a stilului obişnuit al oratorilor Partidului, care conţinea chiar şi termeni din Nouvorbă; ba chiar, mult mai mulţi asemenea termeni decât foloseşte orice membru al Partidului în viaţa de toate zilele. Şi în tot acest timp, ca să nu aibă nimeni nici cel mai mic dubiu asupra realităţii pe care o acopereau lătrăturile viclene ale lui Goldstein, în spatele lui, pe ecran, mărşăluiau interminabile coloane ale armatei eurasiene — rânduri peste rânduri de bărbaţi solizi, cu feţe asiatice imobile, care veneau în valuri până în primul plan al ecranului şi pe urmă dispăreau, pentru a fi înlocuite de altele exact la fel. Tropăitul ritmic şi monoton al cizmelor soldaţilor forma fundalul vocii behăitoare a Duşmanului Poporului. Nu s-au scurs nici treizeci de secunde din cele Două Minute de Ură, şi cel puţin jumătate dintre cei prezenţi în sală începuseră deja să aibă manifestări necontrolate de furie. Faţa aceea ca de oaie de pe ecran, mulţumită de sine, şi sentimentul terifiant de forţă, pe care-l dădea armata eurasiană din spatele ei, erau prea mult; şi pe urmă, fie şi numai vederea lui Goldstein sau gândul la el provoacă automat frică şi mânie. Goldstein este obiectul urii în mai mare măsură decât Eurasia sau Estasia, pentru că atunci când Oceania se află în stare de război cu una dintre cele două puteri, cu cealaltă este, în general, în relaţii de pace. Se petrece însă ceva ciudat: deşi Goldstein este detestat şi dispreţuit de toată lumea, deşi în fiecare zi şi de o mie de ori pe zi, pe podiumuri, la tele-ecran, în ziare, în cărţi teoriile lui sunt respinse, zdrobite, ridiculizate, strigate sus şi tare, în auzul mulţimii, ca să se vadă ce prostii lamentabile sunt — în ciuda tuturor acestor lucruri, influenţa lui parcă niciodată nu slăbeşte, întotdeauna se găsesc alţi şi alţi naivi care se lasă seduşi de el. Nu trece o zi în care Poliţia Gândirii să nu demaşte spioni şi sabotori care acţionează la ordinele lui Goldstein, care se pare că este comandantul unei mari armate din umbră, al unei reţele secrete de complotişti care urmăresc să răstoarne ordinea de Stat. Frăţia — cică aşa s-ar numi. Umblă şi unele vorbe, şoptite, despre o carte îngrozitoare, un compendiu al tuturor ereziilor, al cărei autor ar fi chiar Emmanuel Goldstein şi care ar circula clandestin pe ici, pe colo. Este, din câte se spune, o carte fără un titlu anume. Lumea vorbeşte despre ea — dacă are curajul să vorbească — spunându-i, pur şi simplu, Cartea. Dar asemenea lucruri nu le afli decât din nişte zvonuri vagi. Nici Frăţia, nici Cartea nu sunt subiecte despre care un membru al Partidului s ă vorbească, dacă poate să le ocolească.