În al doilea minut, Ura a ajuns demenţă. Oamenii se foiau în sus şi în jos pe scaune şi zbierau în gura mare, făcând eforturi disperate ca să acopere vocea behăitoare de la tele-ecran, care te scotea din minţi. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, se făcuse stacojie la faţă, iar gura i se deschidea şi se închidea de parcă ar fi fost un peşte pe uscat. Până şi chipul aspru al lui O'Brien se îmbujorase. Stătea drept pe scaun, cu pieptul solid umflându-i-se şi tremurând, ca şi cum ar fi rezistat asaltului unui val uriaş. Fata cu părul negru din spatele lui Winston a început să ţipe: „Porcule! Porcule!! Porc ordinar!!!” — si, la un moment dat, a apucat un dicţionar gros de Nouvorbă şi l-a aruncat în tele-ecran. Cartea l-a lovit pe Goldstein în nas şi a ricoşat; dar vocea a continuat, netulburată de nimic, într-un moment de luciditate, Winston s-a trezit că urla şi el ca toţi ceilalţi şi că izbea violent cu călcâiul în bara de la scaun. Ce este realmente îngrozitor la cele Două Minute de Ură nu este nici măcar faptul că fiecare trebuie să-şi joace rolul, ci, dimpotrivă, că nimeni nu se poate abţine de la a intra în joc. După prima jumătate de minut, orice prefăcătorie devine lipsită de sens.
Un extaz hidos al fricii şi al dorinţei de răzbunare, pofta de a ucide, de a tortura, de a zdrobi capete cu barosul s-a scurs, ca de obicei, prin întregul grup de spectatori ai Urii, ca un curent electric, transformându-l pe fiecare, chiar împotriva voinţei sale, într-un dement care se schimonosea şi zbiera. Şi totuşi, furia care te cuprinde în asemenea momente este o emoţie abstractă, fără un azimut precis, pe care o poţi comuta de la un obiect la altul, ca pe flacăra unei lămpi de sudură. Aşa se face că vine câte un moment, în care ura lui Winston nu se îndreaptă deloc spre Goldstein, ci, dimpotrivă, spre Fratele cel Mare, spre Partid şi spre Poliţia Gândirii; în asemenea momente, inima lui se întoarce spre ereticul acela de pe ecran, alungat şi batjocorit de toată lumea, singurul campion al adevărului şi al logicii într-o lume de minciuni. Iar în clipa imediat următoare, redevine şi el la fel ca toţi ceilalţi din jurul lui şi tot ce se spune despre Goldstein i se pare şi lui că este adevărul adevărat, în asemenea momente, ura lui secretă faţă de Partid se transformă în adoraţie, iar Fratele cel Mare se înalţă precum un turn protector, neînfricat şi de neînvins, care stă ca o stâncă în calea hoardelor Asiei, pe când Goldstein, deşi se spune că este izolat şi neajutorat, deşi însăşi existenţa lui rămâne de dovedit, capătă statura unui vrăjitor sinistru, capabil, prin simpla forţă a vocii sale, să demoleze edificiul civilizaţiei.
Uneori, Winston reuşeşte chiar să-şi orienteze ura în cutare sau cutare direcţie, printr-un act de voinţă. De pildă, azi-dimineaţă, cu acel gen de efort cu care îţi smulgi capul de pe pernă în toiul unui coşmar, şi-a mutat ura de la bărbatul de pe ecran la fata cu părul negru din spatele lui. Prin minte i-au trecut nişte halucinaţii vii şi frumoase: se făcea că o bătea cu un bulan de cauciuc până o omora; se făcea că o lega de un stâlp în pielea goală şi o ciuruia cu săgeţi, ca pe sfântul Sebastian; se făcea că o viola cu bestialitate şi că-i tăia beregata chiar în momentul când ejacula înăuntrul ei. Şi totuşi, ceva tot a fost mai bine ca altă dată: şi-a dat seama de ce o urăşte atât de tare. O urăşte pentru că e tânăra, drăguţă şi fără sex, pentru că ar vrea să se culce cu ea şi ştie că n-o să facă niciodată treaba asta, pentru că în jurul taliei ei suple şi frumoase, care parcă te roagă s-o cuprinzi cu braţul, nu este nimic altceva decât eşarfa aia roşie odioasă, simbolul agresiv al frigidităţii.
Ura şi-a atins punctul culminant. Vocea lui Goldstein a devenit realmente o behăială şi, pentru o clipă, figura i s-a schimbat într-un cap de oaie. Pe urmă, capul de oaie s-a transformat într-o figură imensă şi înfiorătoare de soldat eurasian care înainta cu pistolul-mitralieră răpăind, de parcă ar fi vrut să sară afară din suprafaţa tele-ecranului, aşa încât unii spectatori din rândul întâi chiar se lăsaseră pe spate cu scaunele. Dar, în acelaşi moment, fiecare a scos câte un oftat adânc de uşurare: figura cea monstruoasă s-a transformat în figura Fratelui cel Mare, cu părul negru, cu mustaţa neagră, plin de forţă şi de o linişte misterioasă, umplând aproape tot ecranul. Nimeni nu mai auzea ce spunea Fratele cel Mare. Nu erau decât nişte vorbe simple, de încurajare, de genul celor ce se rostesc în focul luptei şi pe care nu le poţi distinge una câte una, dar care îţi redau încrederea în tine prin simplul fapt că sunt rostite. Pe urmă, figura Fratelui cel Mare a dispărut, iar în locul ei au apărut cele trei lozinci ale Partidului scrise cu litere uriaşe: