Acesta era însemnul lui Gandalf, negreşit, iar bătrânul era Gandalf Vrăjitorul, a cărui faimă în Comitat i se trăgea mai ales de la priceperea sa la focuri, fumuri şi lumini. Îndeletnicirea lui era mult mai dificilă şi mai periculoasă, dar locuitorii din Comitat n-aveau cunoştinţă de ea. Pentru ei, el nu reprezenta decât una dintre „atracţiile” Petrecerii. De aici şi agitaţia hobbiţilor celor mici.
— G pentru Grozav! strigau ei, făcându-l pe bătrân să zâmbească. Îl cunoşteau din vedere, deşi îşi făcea apariţia în Hobbiton când şi când şi niciodată pentru vreme îndelungată; însă nici prichindeii şi nici unul dintre cei mai în vârstă dintre bătrâni nu văzuseră vreodată reprezentaţiile lui cu focuri de artificii — acestea ţineau de trecutul legendar.
Când bătrânul, ajutat de Bilbo şi de câţiva gnomi, isprăvi cu descărcatul, Bilbo împărţi câţiva gologani; dar nici o rachetă luminoasă sau vreo pocnitoare nu se întrezări, spre dezamăgirea spectatorilor.
— Haida, luaţi-o din loc, le spuse Gandalf. O să aveţi pe săturate la timpul cuvenit.
După care dispăru înăuntru cu Bilbo, iar uşa se închise în urma lor. Zadarnic se uitară hobbiţii cei mici lung la uşă; plecară într-un târziu, apăsaţi de gândul că ziua petrecerii nu va mai sosi nicicând.
În Fundătura, Bilbo şi Gandalf şedeau la fereastra deschisă a unei camere mici ce dădea spre vest, în grădină. După-amiaza târzie era luminoasă şi paşnică. Florile străluceau roşii şi galbene: gura-leului, floarea-soarelui şi colţunaşi împânzind pereţii de iarbă şi iţindu-se la ferestrele rotunde.
— Ce viu colorată e grădina ta, spuse Gandalf.
— Da, încuviinţa Bilbo. Într-adevăr, mi-e foarte dragă, la fel şi întreg bătrânul Comitat; dar cred că am nevoie de odihnă.
— Asta înseamnă că vrei să-ţi duci la îndeplinire planul?
— Întocmai. M-am hotărât acum multe luni şi nu m-am răzgândit.
— Prea bine. N-are rost să mai vorbim despre asta. Ţine-te de planul tău — de tot planul, ia aminte — şi sper să iasă bine, pentru tine şi pentru noi toţi.
— Aşa sper şi eu. Oricum, am de gând să mă distrez joi şi să fac mica mea şotie.
— Mă întreb cine va râde, făcu Gandalf, clătinând din cap.
— Vom vedea, răspunse Bilbo.
A doua zi şi mai multe căruţe urcară Măgura, şi după ele alte căruţe. Or fi fost unii care să mormăie că adică ar fi vorba de niscai „negoţ local”, dar chiar în săptămâna aceea de la Fundătura au început să curgă comenzile pentru tot felul de provizii, tot felul de bunuri sau articole de lux ce puteau fi obţinute în Hobbiton sau Lângă Ape sau oriunde în împrejurimi. Locuitorii au început să se entuziasmeze şi să taie zilele din calendar, pândindu-l nerăbdători pe poştaş, doar-doar le-o aduce invitaţiile.
Nu peste multă vreme invitaţiile au început să vină cu grămada, încât oficiul poştal s-a blocat, iar acela din Lângă Ape s-a pomenit îngropat ca sub ninsoare, astfel că au fost chemaţi în ajutor poştaşii voluntari. Şirul lor nu se mai isprăvea pe Măgura în sus, ducând sute de variante politicoase de Mulţumesc, am să vin cu siguranţă.
Pe poarta Fundăturii se putea citi următorul anunţ: INTRAREA OPRITĂ PENTRU TOŢI, ÎN AFARĂ DE CEI VENIŢI LA PETRECERE. Chiar şi aceia care aveau sau pretindeau că aveau treburi legate de Petrecere erau arareori lăsaţi să intre. Bilbo era ocupat: scria invitaţii, bifa răspunsuri, împacheta cadouri şi făcea anumite pregătiri numai de el ştiute. Din ziua în care a sosit Gandalf nu s-a mai arătat la faţă.
Trezindu-se hobbiţii într-o bună zi dimineaţa, descoperiră că pajiştea ce se întindea la sud de uşa lui Bilbo era acoperită cu frânghii şi stâlpi pentru corturi şi pavilioane. În malul ce ducea la drum fusese tăiată o intrare specială, cu trepte largi şi o poartă mare, albă. Cele trei familii de hobbiţi din Puşca-n-traistă, care se mărginea cu pajiştea, se arătau foarte interesate de tot ce se petrecea acolo şi toată lumea îi invidia. Bătrânul unchiaş Gamgee nici măcar nu se mai prefăcea că lucra în grădină.
Corturile începeau să se înalţe. Unul dintre pavilioane era deosebit de mare, atât de mare, încât copacul care creştea pe pajişte se găsea acum chiar în interiorul lui, înălţându-se mândru la unul dintre capete, în dreptul mesei principale. De crengi atârnau lampioane. Şi mai promiţător decât atât (după mintea hobbiţilor), o bucătărie uriaşă, în aer liber, fusese ridicată la colţul dinspre miazănoapte al pajiştii. O ceată întreagă de bucătari, de la toate hanurile şi ospătăriile până hăt-departe, sosiseră ca să dea o mână de ajutor gnomilor şi altor neamuri ciudate găzduite la Fundătura. Răbdarea tuturor era pusă greu la încercare.
Apoi vremea s-a înnorat. Asta a fost miercuri, în ajunul Petrecerii. Ceea ce a stârnit mare nelinişte. Şi în sfârşit au venit şi zorile zilei de joi, 22 septembrie. Soarele a răsărit, norii au dispărut, steagurile au fost desfăşurate şi distracţia a început.
Bilbo Baggins o numea petrecere, dar în realitate erau o sumedenie de distracţii adunate într-una singură. Practic, toată lumea ce locuia în împrejurimi fusese invitată. Foarte puţini fuseseră trecuţi cu vederea din greşeală, dar nici asta n-a mai avut importanţă atunci când respectivii au venit din proprie iniţiativă. Fuseseră invitaţi mulţi şi din alte părţi ale Comitatului; şi erau chiar câţiva din afara hotarelor. Bilbo îşi întâmpina personal oaspeţii (şi pe cei veniţi neinvitaţi) la poarta cea nou construită. Dădea cadouri tuturor fără excepţie — asta însemnând şi celor care se strecurau afară printr-o ieşire dosnică şi intrau din nou prin poarta din faţă. Hobbiţii împart cadouri atunci când îşi sărbătoresc zilele de naştere. Nu din cele scumpe, de regulă, şi nu cu atâta dărnicie ca acum; obiceiul însă nu era rău. De fapt, în Hobbiton şi Lângă Ape aproape în fiecare zi era ziua cuiva, încât fiecare hobbit din acele părţi avea şansa să primească cel puţin un cadou pe săptămână. Dar de săturat nu se săturau niciodată.
De data aceasta cadourile erau neobişnuit de grozave. Copiii hobbiţi erau atât de emoţionaţi, încât o vreme uitară până şi să mănânce. Primiseră jucării din care nu mai văzuseră nicicând până atunci, toate minunate şi unele neîndoios vrăjite. Multe dintre ele fuseseră într-adevăr comandate cu un an în urmă şi străbătuseră tot drumul de la Munte şi din Ţinutul de Jos până aici şi erau făcute de gnomi.
După ce fiecare oaspete a fost primit cu urări de bun-venit, au urmat dansurile, muzica, jocurile şi, bineînţeles, mâncarea şi băutura. Trei mese oficiale fuseseră pregătite: prânzul, ceaiul şi dineul (sau cina). Dar prânzul şi ceaiul s-au deosebit îndeobşte prin faptul că toţi oaspeţii au şezut cu toţii la mese şi au mâncat laolaltă. În rest, oaspeţii se strângeau în grupuri mari ca să mănânce şi să bea — fără întrerupere, de la orele unsprezece până la şase şi jumătate, când începeau focurile de artificii.
De focuri a avut grijă Gandalf: nu numai că au fost aduse de el, dar tot el a fost cel care le-a conceput şi le-a meşterit; iar efectele speciale, artificiile combinate şi rachetele luminoase erau lansate tot de el. Pe lângă acestea, oaspeţilor li s-au împărţit petarde, pocnitori, scăpărători, torţe, lumânări gnomice, fântâni elfice, roţi-de-foc din cele făcute de spiriduşi, bubuitori. Toate erau minunate. Arta lui Gandalf era tot mai desăvârşită cu trecerea anilor.
Rachetele arătau ca nişte stoluri scânteietoare care cântau cu glasuri dulci. Erau copaci verzi cu tulpini de fum negru: frunzele lor se deschideau precum o primăvară întreagă, desfăşurându-se într-o clipită, iar ramurile lor strălucitoare picurau flori incandescente peste hobbiţii uluiţi, dispărând cu o aromă dulce chiar înainte să le atingă chipurile înălţate. Erau fântâni de fluturi care zburau scânteind în copaci; coloane de focuri colorate ce se înălţau şi se transformau în vulturi, corăbii plutitoare, sau o adevărată falangă de lebede zburătoare; o furtună roşie de tunete şi fulgere cu un torent galben de ploaie; o pădure de suliţe argintii ce ţâşneau brusc spre cer cu un chiot ca de armată încleştată în luptă, ca să se prăvălească apoi în apă cu un sâsâit ca de la o sută de şerpi clocotiţi. Şi la urmă de tot, încă o surpriză, în onoarea lui Bilbo, care îi năuci pe hobbiţi nemăsurat de mult, ceea ce şi urmărise Gandalf. Luminile se stinseră. Un fum mare se înălţa. Luă forma unui munte zărit în depărtare şi începu să se înroşească spre soare-răsare. Prinse să scuipe limbi de foc verzi şi purpurii, din el îşi luă zborul un dragon roşu-auriu — nu de mărime naturală, dar semănând cu un dragon adevărat: dintre fălcile lui ţâşneau focuri, ochii lui scăpărau în jos; se auzi un răget, iar dragonul se roti de trei ori peste capetele mulţimii. Toţi se aplecară ferindu-se, unii chiar căzură cu feţele la pământ. Dragonul trecu ca un fulger, făcu o tumbă şi se dezintegră deasupra satului Lângă Ape cu o explozie asurzitoare.