— Acesta e semnalul pentru cină! răsună vocea lui Bilbo. Suferinţa şi spaima se risipiră ca prin minune şi hobbiţii prosternaţi săriră în picioare. Fiecare primi o cină minunată; fiecare, adică fără cei invitaţi la un dineu special în familie. Acesta fusese pregătit în pavilionul cel mare cu copacul. Invitaţiile fuseseră limitate la douăsprezece duzini (un număr căruia hobbiţii îi mai spuneau şi un Gros, deşi cuvântul nu era considerat ca fiind cel mai nimerit când era vorba de persoane); iar oaspeţii fuseseră aleşi din toate familiile înrudite cu Bilbo şi Frodo, alături de care se mai numărau şi câţiva prieteni deosebiţi, neînrudiţi (cum era Gandalf). Mulţi hobbiţi tineri participau şi ei cu îngăduinţa părintească, pentru că hobbiţii se arătau îngăduitori cu copiii când era vorba de stat până târziu, mai ales dacă puteau să le ofere o masă fără cheltuială. Căci pentru a-şi creşte odraslele hobbiţii aveau nevoie de multă mâncare.
Erau mulţi din familiile Baggins şi Boffins, şi din familiile Took şi Brandybuck; din neamul Grubb veniseră tot felul (rude de-ale bunicii lui Bilbo Baggins), şi din ramura Chubb (înrudită cu bunicul Took); câţiva Burrows şi Bulger şi Bracegirdle şi Brockhouse şi Goodbody şi Hornblower şi Proudfoot, aleşi pe sprinceană. Unii dintre aceştia erau înrudiţi de departe cu Bilbo, iar câţiva aproape că nu fuseseră niciodată în Hobbiton, căci trăiau în colţuri îndepărtate ale Comitatului. Nu fuseseră uitaţi nici cei din familia Sackville-Baggins. Erau acolo şi Otho, şi soţia lui Lobelia. Nu-l aveau la inimă pe Bilbo, iar pe Frodo îl detestau, dar invitaţia arătase atât de magnifică, scrisă în cerneală de aur, încât le-a fost cu neputinţă să o refuze. Pe lângă asta, vărul Bilbo era renumit pentru talentele lui culinare, astfel că mesele lui se bucurau de o reputaţie binemeritată.
Toţi cei o sută patruzeci şi patru de oaspeţi se aşteptau la un ospăţ plăcut; deşi se cam temeau de discursul ce urma să-l ţină gazda lor după dineu (un punct inevitabil în program). Era ştiut că avea să-şi împăneze cuvântarea cu frânturi din ceea ce el numea poezie; şi uneori, după un pahar sau două, începea să pomenească de aventurile absurde ale călătoriei lui misterioase. Oaspeţii n-au fost dezamăgiţi: ospăţul a fost foarte plăcut, de fapt o seară captivantă de-a dreptuclass="underline" bogată, abundentă, variată şi prelungită.
După ospăţ sau cam pe-atunci veni rândul Discursului. Majoritatea comesenilor erau acum, totuşi, într-o dispoziţie îngăduitoare, în acea stare minunată pe care ei o numeau „umplerea colţurilor”, îşi sorbeau băuturile favorite, ciuguleau din trufandalele favorite, dăduseră uitării toate temerile. Erau pregătiţi să asculte orice, să se veselească la fiecare sfârşit de frază.
Dragii mei prieteni, începu Bilbo, ridicându-se în picioare.
— I-auzi! I-auzi! I-auzi! strigară ei, repetând exclamaţia în cor şi părând să nu dorească să dea ascultare propriului lor îndemn.
Bilbo îşi părăsi locul, se apropie de un scaun de sub un copac luminat, urcându-se pe el. Lumina lampioanelor cădea pe faţa lui radioasă; nasturii de aur străluceau pe jiletca de mătase brodată. Toţi îl vedeau stând cocoţat acolo şi fluturând o mâna în aer, pe cealaltă ţinând-o în buzunarul pantalonului.
Dragii mei Bagginşi şi Boffini, reluă el; şi dragii mei Tookşi, Brandybuckşi, Grubbi şi Chubbi, Burrowi şi Hombloweri şi Bolgeri, Bracegirdleri, Goodbodyşi, Brockhouseri şi Proudfooteri.
— ProudFEET ! strigă un hobbit mai bătrân din fundul pavilionului.
Numele lui, bineînţeles, era Proudfoot, şi pe bună dreptate; căci labele picioarelor lui erau mari, deosebit de păroase şi amândouă se aflau pe masă.
Proudfooteri, repetă Bilbo. De asemenea, prea bunii mei Sackville-Bagginşi, cărora vă urez bun venit în sfârşit la Fundătura. Astăzi este a o suta unsprezecea mea zi de naştere: azi împlinesc o sută unsprezece ani!
— Ura! Ura! La mulţi ani! strigară oaspeţii şi bătură voioşi în tăbliile meselor.
Bilbo se descurcă minunat. Lor asemenea vorbe le plăceau: erau scurte şi la obiect.
Sper că vă distraţi cu toţii la fel de bine ca şi mine.
Urale asurzitoare. Strigăte de Da (şi Nu). Vacarm de trompete şi coarne, de cimpoaie şi flaute şi alte instrumente muzicale. După cum am mai spus, erau prezenţi mulţi hobbiţi tineri. Se auzi o salvă de bubuituri atunci când sute de pocnitori muzicale cu surprize fuseseră deschise. Majoritatea purtau însemnul ŢINUTUL DE JOS; ceea ce nu spunea mare lucru celor mai mulţi dintre hobbiţi, dar toţi consimţiră că pocnitorile-surpriză erau minunate. Conţineau instrumente muzicale mici, însă cu o lucrătură desăvârşită şi sunete încântătoare. Mai mult, într-un colţ, câţiva tineri Took şi Brandybuck, închipuindu-şi că unchiul Bilbo îşi încheiase discursul (căci spusese răspicat tot ceea ce era de spus) improvizară pe loc o orchestră şi începură să cânte o melodie veselă de dans. Jupânul Everard Took şi domnişoara Melilot Brandybuck se urcară pe o masă şi, ţinând clopoţei în mână, se apucară să danseze Inelul-laţ: un dans fermecător, dar cam aprig.
Bilbo însă nu isprăvise. Apucând un corn de la un tinerel aflat alături, suflă în el d trei ori cu putere. Vacarmul se curmă.
Nu vă voi ţine mult, strigă Bilbo.
Adunarea izbucni în urale.
V-am chemat pe toţi aici cu un anumit scop.
Ceva din felul în care rostise aceste cuvinte îi făcu să tresară. Tăcerea se făcu aproape totală şi unul sau doi din familia Took îşi ciuliră urechile.
Mai bine zis, cu Trei Scopuri! Întâi şi-întâi, să vă spun că ţin la voi toţi nemăsurat de mult şi că o sută unsprezece ani sunt prea puţini pentru a trăi în mijlocul unor hobbiţi atât de grozavi şi de admirabili.
Strigăte năucitoare de încuviinţare.
Pe jumătate din voi nu vă cunosc nici pe jumătate din cât aş vrea; şi ţin la jumătate din voi numai pe jumătate pe cât aţi merita.
Neaşteptate vorbe, şi cam greu de înghiţit. Ici şi colo aplauze răzleţe, dar cei mai mulţi dintre ei încercau să se dumirească dacă să le ia sau nu ca pe un compliment.
În al doilea rând, pentru a-mi sărbători ziua de naştere.