Выбрать главу

Urale din nou.

Ar trebui să spun: ziua NOASTRĂ de naştere. Căci este, neîndoios, şi ziua de naştere a moştenitorului şi nepotului meu Frodo. Astăzi împlineşte vârsta majoratului şi intră în posesia moştenirii.

 Câteva aplauze de mântuială din partea celor mai în vârstă; şi câteva strigăte puternice de „Frodo! Frodo! Să trăiască batrânu’ Frodo!” din partea tinerilor. Cei din familia Sackville-Baggins se încruntară şi se întrebară ce putea să însemne acel „intră în posesia moştenirii”.

Împreună facem o sută patruzeci şi patru. V-am invitat tot pe atâţia, pentru ca numărul vostru să se potrivească acestei sume remarcabile: un Gros, dacă mi-e îngăduit să folosesc această expresie.

Fără urale. Ce caraghios. Mulţi oaspeţi — şi în special cei din familia Sackville-Baggins — se simţeau jigniţi, fiind convinşi că fuseseră chemaţi doar că să împlinească acel număr, ca un număr fix de produse într-un pachet.

— Un Gros. Chiar aşa! Vulgară expresie.

De asemenea, dacă mi-e îngăduit să mă refer la istoria străveche, este aniversarea sosirii mele la Esgaroth, traversând Lacul cel Lung călare pe butoi; chiar dacă faptul că era ziua mea de naştere mi-a zburat atunci din memorie. Pe atunci nu aveam decât cincizeci şi unu, şi zilele de naştere nu păreau atât de importante. Cu toate acestea, banchetul a fost minunat, deşi eram tare răcit la acea dată, îmi aduc aminte, şi n-am putut să spun decât atât ,mu’ţu’me’c foa’te mu’t”. Acum pot să repet acelaşi lucru mult mai corect: Mulţumesc foarte mult că aţi venit la mica mea petrecere.

Tăcere îndărătnică. Se temeau că acum o să urmeze neapărat un cântecel sau vreo poezioară; şi începeau să dea semne de plictiseală. De ce nu se putea opri din vorbit, să-i lase să bea în sănătatea lui? Dar Bilbo nici nu recita, nici nu cânta. Câteva clipe rămase tăcut.

În al treilea rând, şi cel din urmă, spuse el mai departe, doresc să fac un ANUNŢ.

Rosti acest din urmă cuvânt atât de tare şi de neaşteptat, încât toţi cei care mai erau în stare să se ridice în picioare o făcură.

Cu părere de rău, vă anunţ că — deşi, aşa cum v-am spus, o sută unsprezece ani sunt prea puţini să-i fi petrecut în mijlocul vostru — acesta este SFÂRŞITUL. Plec. Vă părăsesc chiar ACUM. ADIO!

Coborî de pe scaun şi dispăru. O lumină orbitoare scăpără, făcându-i pe oaspeţi să închidă brusc ochii. Când îi redeschiseră, Bilbo nu se zărea nicăieri. O sută patruzeci şi patru de hobbiţi uluiţi se uitau cu gurile căscate. Bătrânul Odo Proudfoot îşi coborî labele de pe masă şi le izbi de pământ. Se lăsă o tăcere grea, până când, după câteva răsuflări adânci, toţi cei din neamurile Baggins, Boffin, Took, Brandybuck, Grubb Chubb, Burrows, Bolger, Bracegirdle, Brockhouse, Goodbody, Hornblower şi Proudfoot începură să vorbească deodată şi în aceeaşi clipă.

Părerea unanimă era aceea că gluma era de prost gust, drept care trebuiau aduse şi mai multă mâncare şi băutură pentru a-i scoate pe musafiri din starea de şoc şi iritare.

— E ţicnit, întotdeauna am spus asta, ziceau mai mulţi dintre ei. Chiar şi cei din familia Took (cu câteva excepţii) considerau că Bilbo avea o purtare absurdă. Deocamdată, majoritatea erau convinşi că dispariţia lui nu era nimic altceva decât o glumă proastă.

Dar bătrânul Rory Brandybuck avea oarecare îndoieli. Nici vârsta şi nici masa copioasă nu-i înceţoşaseră raţiunea, astfel că se adresă nurorii lui, Esmeralda:

— E ceva necurat în povestea asta, draga mea! Eu cred că nebunu’ de Baggins a şters-o din nou. Bătrân prost şi nebun. Dar de ce să ne facem griji? N-a luat cu el bunătăţurile.

Şi-i strigă lui Frodo să mai trimită vinul şi în direcţia lui.

Frodo era singurul dintre cei prezenţi care nu spusese nimic. O vreme şezuse în tăcere lângă scaunul gol al lui Bilbo, refuzând să asculte comentariile şi întrebările. Bineînţeles că-i plăcuse gluma, deşi ştia despre ce era vorba. Îi venise greu să-şi stăpânească râsul în faţa surprinderii indignate a oaspeţilor. Dar în acelaşi timp se simţea profund tulburat: de-abia acum îşi dădea seama că-l iubea foarte mult pe bătrânul hobbit. Cei mai mulţi musafiri continuau să mănânce, să bea şi să discute despre bizareriile lui Bilbo Baggins, cele noi şi cele vechi; dar cei din familia Sackville-Baggins plecaseră deja furioşi. Frodo nu mai voia să aibă nimic de-a face cu petrecerea. Dădu ordin să fie adus şi mai mult vin; apoi se ridică, îşi goli paharul în sănătatea lui Bilbo, însă fără s-o spună, şi se furişă afară din pavilion.

Cât despre Bilbo Baggins, chiar în timp ce-şi rostea discursul, pipăia inelul de aur din buzunar: inelul lui vrăjit, asupra căruia păstrase taina atâţia ani. Coborând de pe scaun, şi l-a strecurat pe deget şi din acel moment nici un hobbit nu l-a mai văzut vreodată în Hobbiton.

Se întoarse iute la vizuina lui şi, câteva clipe, se opri zâmbind să asculte la zarva din pavilion şi la zvonurile de veselie ce răsunau în alte părţi ale pajiştii. Apoi intră. Îşi scoase hainele de petrecere, împături şi înveli în foiţa de hârtie vesta de mătase brodată şi o puse bine. Se îmbrăcă în nişte veşminte vechi şi mototolite, iar în jurul taliei îşi încinse un brâu de piele, vechi şi el. De acesta prinse o sabie scurtă băgată într-o teacă de piele neagră şi crăpată. Descuie un sertar ce mirosea a camfor şi dinăuntru scoase o manta veche şi o glugă. Fuseseră ţinute încuiate ca şi cum ar fi fost ceva de mare preţ, dar erau atât de peticite şi decolorate de vreme, încât culoarea lor iniţială cu greu mai putea fi desluşită; se prea poate să fi fost un verde-închis. Erau cam prea mari pentru el. Apoi se duse în camera lui de lucru şi dintr-o casă de bani scoase ceva învelit în nişte cârpe vechi, precum şi un manuscris legat în piele; pe lângă acestea, scoase şi un plic voluminos. Manuscrisul şi plicul le puse peste lucrurile ce aproape umpleau un sac greu pregătit dinainte, în plic strecură inelul şi lanţul subţire de care era legat, apoi îl sigilă şi scrise pe el numele lui Frodo. Întâi aşeză plicul la vedere pe poliţa şemineului, dar brusc se răzgândi şi îl îndesă în buzunar, în aceeaşi clipă uşa se deschise şi Gandalf intră repede în încăpere.

— Bună! îl salută Bilbo. Mă întrebam dacă o să mai apari.

— Mă bucur să te găsesc vizibil, răspunse vrăjitorul, aşezându-se pe un scaun, voiam să te prind ca să mai schimbăm câteva ultime vorbe. Îmi închipui că ai sentimentul că totul s-a petrecut minunat şi întocmai cum ai plănuit?

— Da, aşa cred, spuse Bilbo. Deşi străfulgerarea aceea a fost neaşteptată; m-a speriat pe mine, darămite pe ceilalţi. A fost mâna ta la mijloc, nu-i aşa?

— Întocmai. Ai făcut un lucru înţelept că ai păstrat taina inelului aceluia atâţia ani, iar eu am considerat că era nevoie să le ofer oaspeţilor tăi ceva în plus care să explice dispariţia ta bruscă.

— Şi să-mi strice mie gluma. Eşti un băgăreţ bătrân, te amesteci unde nu-ţi fierbe oala, izbucni Bilbo în râs, dar presupun că ştii mai bine, ca întotdeauna.

— Ştiu… atunci când trebuie să ştiu. Dar nu prea sunt sigur de toată povestea asta. Acum s-a isprăvit. Ţi-ai făcut şotia, ţi-ai alarmat şi ţi-ai jignit aproape toate rudele şi i-ai dat întregului Comitat subiect de bârfă pentru nouă zile, sau mai degrabă nouăzeci şi nouă. Vrei să continui?

— Da. Simt că am nevoie de odihnă, o odihna foarte lungă, aşa cum ţi-am mai spus. Poate o odihnă eternă: nu cred că am să mă mai întorc. De fapt, nici nu am de gând, am aranjat totul. Sunt bătrân, Gandalf. Nu o arăt, dar încep s-o simt în străfundul inimii. Bine conservat, chiar aşa! pufni el dispreţuitor. Ştii, mă simt subţire, parc-aş fi întins, dacă mă înţelegi ce vreau să spun: ca untul întins pe o felie prea mare de pâine. Şi nu e bine. Am nevoie de o schimbare, sau de nu ştiu ce.