Gandalf îl scrută curios.
— Aşa e, nu pare să fie bine, spuse el gânditor. Aşa e, până la urmă cred că planul tău este poate cel mai bun.
— Ce-o fi o fi, eu oricum sunt hotărât. Vreau să văd din nou munţii, Gandalf — munţii; şi apoi să găsesc un loc unde să mă pot odihni. În linişte şi pace, fără toate rubedeniile astea care să tragă cu ochiul, şi fără şirul de musafiri afurisiţi care parcă-s atârnaţi de clopotul de la intrare. Poate găsesc un loc unde să-mi pot isprăvi cartea. M-am gândit la o încheiere frumoasă pentru ea: şi a trăit mulţi ani fericiţi până la sfârşitul zilelor.
Gandalf izbucni în râs:
— Sper s-o şi facă. Dar nimeni n-o să citească această carte, oricum s-ar sfârşi.
— Ba or s-o citească, în anii care-or să vină. Frodo a citit cât am scris până acum. N-ai să-l scapi din ochi pe Frodo, bine?
— Bineînţeles — n-am să-l scap din ambii ochi, ori de câte ori voi putea să mă lipsesc de ei.
— Ar veni cu mine, ştii doar, dacă l-aş chema. De fapt, s-a şi oferit o dată, chiar înainte de petrecere. Dar încă nu vrea cu adevărat s-o facă. Eu îmi doresc să mai văd încă o dată sălbăticia înainte să mor, şi Munţii; dar el încă iubeşte ţinutul ăsta, cu pădurile şi câmpurile şi pâraiele lui. Ar trebui să se simtă bine aici. Îi las totul, desigur, în afară de câteva fleacuri. Îi doresc să fie fericit după ce se va obişnui să trăiască de unul singur. E timpul să-şi fie propriul stăpân.
— Totul? făcu Gandalf. Chiar şi inelul? Ai acceptat, nu uita.
— Păi, cum să spun, da, cred că da, se bâlbâi Bilbo.
— Unde e?
— Într-un plic, dacă e atât de important să ştii, pufni Bilbo iritat. Acolo, pe şemineu. De fapt, nu! Aici, în buzunarul meu! Nu e ciudat? murmură el ca pentru sine. Şi, la urma urmelor, de ce nu? De ce să nu rămână aici?
Gandalf îl pironi din nou pe Bilbo cu o privire dură şi ochii îi luciră.
— Bilbo, începu el calm, eu cred că l-aş lasă acasă. Tu nu vrei asta?
— Pai, da… şi nu. Dacă stau şi mă gândesc bine, aş zice că nu-mi place defel să mă despart de el. Şi nici nu înţeleg de ce ar trebui s-o fac. De ce vrei s-o fac? întrebă el, şi vocea lui se schimbă în mod ciudat, devenind tăioasă din pricina suspiciunii şi a iritării. Tot timpul mă baţi la cap cu inelul ăsta, dar niciodată nu m-ai luat la întrebări în privinţa celorlalte obiecte pe care le-am adus cu mine din călătorie.
— Aşa e, numai că a trebuit să te bat la cap, voiam adevărul. Era important. Inelele magice sunt… ei da, magice; şi sunt rare şi ciudate. Eram interesat de inelul tău ca un profesionist, ca să spun aşa; şi încă mai sunt. Aş dori să ştiu unde este, dacă o porneşti din nou haihui prin lume. De asemenea, cred că tu l-ai avut destulă vreme. N-o să mai ai nevoie de el Bilbo, dacă nu cumva greşesc fără să-mi dau seama.
Bilbo roşi, iar în ochii lui scăpăra o străfulgerare mânioasă. Faţa lui blândă se înăspri.
— De ce nu? strigă el. Şi, la urma urmei, ce treaba ai tu să ştii ce fac cu propriile mele lucruri? E al meu. Eu l-am găsit. Mi-a ieşit în cale.
— Da, da. Dar nu e nevoie să te superi.
— Dacă mă supăr e vina ta, spuse Bilbo. E al meu, mă auzi? Al meu. Nepreţuitul meu. Da, nepreţuitul meu.
Chipul vrăjitorului rămase grav şi scrutător, şi doar un licăr în ochii lui adânci îi trăda surprinderea, neliniştea chiar.
— I s-a mai spus aşa şi înainte, zise el, dar nu de către tine.
— Dar acum o spun eu. Şi de ce nu? Chiar dacă a zis-o şi Gollum odată. Acum nu mai e al lui, ci al meu. Şi am să-l păstrez, aşa cum am zis.
Gandalf se ridică.
— Eşti nebun dacă o faci, vorbi el aspru. O dovedeşti cu fiecare cuvânt pe care-l rosteşti. A pus mult prea multă stăpânire pe tine. Dă-i drumul! Şi-apoi poţi şi tu pleca şi poţi fi liber.
— Am să fac ce-mi place şi-am să plec când o să am chef, se îndărătnici Bilbo.
— Ei, ei, dragul meu hobbit. Toată viaţa ta lungă am fost buni prieteni şi-mi eşti dator cu ceva. Haide! Fă aşa cum ai promis, renunţă la el.
— Ascultă, ţipă Bilbo, dacă vrei tu inelul pentru tine, spune-o răspicat. Dar n-ai să-l capeţi. N-am să-mi dau nepreţuitul, mă auzi?
Mâna i se încleştă pe mânerul micii lui spade. Ochii lui Gandalf scăpărară.
— Nu-mi trebuie mult ca să-mi pierd cumpătul, spuse el. Mai spune o dată ce-ai spus şi chiar mă înfurii. Atunci ai să-l vezi pe Gandalf cel Sur fără mască.
Făcu un pas către hobbit şi deodată păru să se înalţe ameninţător; umbra lui umplu micuţa încăpere.
Bilbo se retrase lângă perete, respiraţia i se înteţi, iar mâna şi-o apăsă pe buzunar. Rămaseră o vreme înfruntându-se din priviri; aerul din încăpere părea să ardă. Ochii lui Gandalf îl pironeau pe hobbit. Încet, mâinile lui Bilbo se relaxară şi el începu să tremure.
— Nu ştiu ce te-a apucat, Gandalf, spuse el. N-ai mai fost niciodată aşa. Ce se petrece? E al meu, nu-i aşa? Eu l-am găsit, iar Gollum m-ar fi omorât dacă nu l-aş fi păstrat. Nu-s hoţ, orice-ar fi spus el.
— Nici n-am spus că eşti, răspunse Gandalf. Şi nici eu nu sunt. Aş vrea să ai încredere în mine, aşa cum ai avut cândva.
Îşi întoarse faţa de la el şi umbra dispăru. Părea să se micşoreze din nou, să redevină bătrânul cu părul cărunt, cocârjat şi apăsat de griji.
Bilbo îşi trecu mâna peste ochi.
— Iartă-mă, spuse el. Dar m-am simţit atât de ciudat. Şi totuşi, într-un fel ar fi o uşurare să nu mai am bătăi de cap din pricina lui. În ultima vreme a ajuns să pună stăpânire pe mine. Uneori aveam sentimentul că era ca un ochi ce mă privea. Şi tot timpul îmi vine să-l petrec pe deget şi să mă fac nevăzut, nu ştiu dacă mă-nţelegi; sau mă întreb dacă e în siguranţă şi-mi vine să-l scot din buzunar ca să mă conving. Am încercat să-l încui, dar am descoperit că nu am linişte dacă nu-mi stă în buzunar. Nu ştiu de ce. Şi parcă nu pot să mă hotărăsc.
— Atunci ai încredere în mine, îl îndemnă Gandalf. Te-ai hotărât deja. Pleacă şi lasă-l în urmă-ţi. Încetează să-i mai fii stăpân. Dă-i-l lui Frodo şi o să am eu grijă de băiat.
Bilbo rămase o vreme încordat şi nehotărât. Într-un târziu oftă.
— Bine, zise el cu greu. Aşa am să fac. Dădu din umeri şi schiţă un zâmbet jalnic.
— La urma urmei, ăsta a fost rostul poveştii cu petrecerea, zău: să dăruiesc o mulţime de cadouri de ziua mea, şi astfel să-mi vină mai uşor să-l dăruiesc şi pe el. Uite că nu-mi vine mai uşor, dar ar fi păcat ca toate pregătirile mele să fi fost zadarnice. Ar strica şotia.
— Chiar, n-ar mai avea noimă nici singurul rost pe care l-am văzut în toată povestea asta, spuse Gandalf.
— Prea bine, acceptă Bilbo, va fi al lui Frodo împreună cu restul.
Trase adânc aer în piept.
— Şi acum într-adevăr trebuie s-o pornesc la drum, altfel mă va prinde careva. Mi-am luat o dată rămas-bun, n-aş suporta s-o iau iarăşi de la capăt.
Apucă sacul şi se îndreptă spre uşa.
— Inelul ţi-a rămas în buzunar, îi atrase atenţia vrăjitorul.
— Da, aşa e! strigă Bilbo. Şi testamentul, şi toate celelalte documente. Mai bine ţi-l dau ţie şi-l dai tu mai departe. Aşa e cel mai sigur.
— Nu, nu-mi da mie inelul, spuse Gandalf. Pune-l pe poliţă. Acolo va fi în siguranţă până vine Frodo. ÎI aştept aici.