Bilbo scoase plicul, dar tocmai când dădu să-l pună lângă orologiu, mâna i se smuci singură îndărăt şi plicul căzu pe podea, înainte să apuce el să-l ridice, vrăjitorul îl culese de pe jos şi-l aşeză la locul lui. Un spasm de mânie trecu încă o dată repede peste chipul hobbitului. Dar imediat fu urmat de o expresie de uşurare şi Bilbo izbucni în râs.
— Păi, cam asta e, spuse el. Acum plec.
Ieşiră în hol. Din raster, Bilbo îşi alese bastonul favorit; apoi scoase un fluierat scurt. Trei gnomi apărură din trei încăperi diferite, unde se îndeletniciseră cu ceea ce li se ceruse să facă.
— E gata totul? întreba Bilbo. Aţi făcut pachetele, aţi pus etichetele?
— Totul, răspunseră aceştia.
— Ei, atunci să ne urnim! Ieşi pe uşa din faţă.
Noaptea era frumoasă, cerul negru presărat de stele. Se uită în sus, adulmecă aerul.
— Ce grozav! Ce grozav s-o iau din nou din loc, s-o apuc din nou pe drum, împreună cu gnomii! lată de ce mi-a fost dor atâta amar de ani! Cu bine! spuse el, uitându-se la casa lui veche şi închinându-se în faţa uşii. Cu bine, Gandalf!
— Cu bine, deocamdată, Bilbo. Ai grijă de tine. Eşti destul de bătrân, şi poate şi destul de înţelept.
— Tu să ai grijă. Eu n-am nici o grijă. Nu-ţi face gânduri din pricina mea. Sunt fericit acum cum n-am mai fost nicicând şi asta înseamnă foarte mult. Dar a sosit clipa. În sfârşit, sunt copleşit de emoţie, adăugă el şi, cu o voce joasă, parcă numai pentru sine, începu să cânte încetişor în beznă:
Se opri şi rămase tăcut o clipă. Apoi, fără vreun alt cuvânt, întoarse spatele luminilor şi vocilor de pe pajişti şi din corturi şi, urmat de cei trei însoţitori ai săi de drum, intră în gradină şi o apucă la vale pe poteca lungă în pantă. Sări gardul viu din partea de jos a grădinii, printr-un loc unde tufişurile erau mai mici, iar de acolo porni peste imaşuri, pierzându-se în noapte ca o adiere de vânt prin firele ierbii.
Gandalf se uită o vreme în urma lui în întuneric.
— Cu bine, bunul meu Bilbo — până la viitoarea noastră întâlnire, murmură el şi intră înapoi în casă.
Nu după multă vreme veni şi Frodo şi îl găsi şezând în întuneric, cufundat în gânduri.
— A plecat? întrebă el.
— Da, răspunse Gandalf, în sfârşit a plecat.
— Mi-aş fi dorit… adică am sperat până în seara asta că totul va fi doar o glumă. Dar în inima mea am ştiut că avea cu adevărat de gând să plece. Întotdeauna glumea când era vorba de lucruri serioase, îmi pare rău că n-am venit mai devreme, ca să-l conduc.
— Cred că de fapt a vrut până la urmă să plece fără să-l mai vadă nimeni. Nu-ţi faci griji prea mari. O să-i fie bine acum. Ţi-a lăsat un pachet. Uite-l colo.
Frodo luă plicul de pe poliţa şemineului şi se uită la el, dar nu-l deschise.
— Înăuntru ai să găseşti testamentul lui şi alte câteva documente, aşa cred, spuse vrăjitorul. Acum eşti stăpân peste Fundătura. Şi am impresia că ai să găseşti şi un inel de aur înăuntru.
— Inelul! exclamă Frodo. Mi l-a lăsat mie? Mă întreb de ce. Totuşi, s-ar putea să-mi folosească.
— Da şi nu, spuse Gandalf. Eu nu l-aş folosi, dacă aş fi în locul tău. Ţine-l însă ascuns şi la loc sigur! Acum mă duc să mă culc.
Ca stăpân peste Fundătura, Frodo consideră că era de datoria lui, chiar dacă era chinuitoare, să-şi ia rămas-bun de la oaspeţi. Zvonuri despre întâmplări ciudate se răspândiseră de-acum prin toate ungherele pajiştii, dar Frodo le răspundea că, fără doar şi poate, totul se va lamuri a doua zi dimineaţa. Spre miezul nopţii, trăsurile începură să vină după oaspeţii importanţi. Pe rând, apoi, se depărtară, pline de hobbiţi sătui, însă nemulţumiţi. După cum fusese stabilit dinainte, grădinarii se înfiinţară şi-i transportară în tărăboanţe pe aceia care rămăseseră în urmă nesocotit de mult.
Şi noaptea trecu. Soarele răsări. Hobbiţii se treziră mai târziu ca de obicei. Orele dimineţii treceau şi ele. Sosiră îngrijitorii şi începură (aşa după cum li se spunea) să strângă pavilioanele şi corturile şi mesele şi scaunele, lingurile şi cuţitele şi sticlele şi farfuriile şi lampioanele, şi să pună în cutii boschetele ornamentale şi resturile şi hârtia pocnitorilor, genţile, mănuşile şi batistele uitate şi mâncarea nemâncată (o cantitate foarte mică). Apoi veniră şi alţii (fără să li se fi spus): din familiile Baggins, Boffin, Bolger, Took şi alţi musafiri care trăiau sau locuiau în apropiere. Până la amiază, când până şi cei mai bine hrăniţi se întorseseră după ce plecaseră o dată, la Fundătura se adunase o mare mulţime, neinvitată, dar nu şi neaşteptată.
Frodo stătea pe trepte, zâmbind, însă arătând destul de obosit şi de neliniştit. Le ură bun venit tuturor, dar mai mult decât le spusese cu o seară înainte nu avea ce să le spună. Răspunsul lui la toate întrebările era următoruclass="underline"
— Domnul Bilbo Baggins a plecat; din câte ştiu eu, pentru totdeauna.
Pe unii dintre cei prezenţi îi pofti în casă, deoarece Bilbo lăsase „mesaje” pentru ei.
În holul de la intrare se găsea un morman compus din tot felul de pachete şi pacheţele şi piese mici de mobilier. Pe fiecare obiect în parte era prinsă o etichetă. Etichetele sunau cam aşa:
Pentru ADELARD TOOK, pentru EL ŞI NIMENI ALTCINEVA, de la Bilbo; asta pe o umbrelă. Adelard luase cu sine multe alte pachete neetichetate.
Pentru DORA BAGGINS, în amintirea unei LUNGI corespondenţe, cu dragoste de la Bilbo; pe un coş mare de hârtii. Dora era sora lui Drogo şi cea mai bătrână rudă supravieţuitoare de sex femeiesc dintre neamurile lui Bilbo şi ale lui Frodo; avea nouăzeci şi nouă de ani şi strânsese vrafuri de sfaturi bune timp de mai bine de o jumătate de secol.
Pentru MILO BURROWS, cu speranţă că-i va folosi, de la B.B.; pe un stilou de aur şi o sticluţă de cerneală. Milo nu răspundea la scrisori niciodată.
În folosul ANGELICĂI, de la Unchiul Bilbo; pe o oglinda convexă rotundă. Ea era o Baggins tânără, care îşi cerceta chipul cu prea multă insistenţă în oglindă.
Pentru colecţia lui HUGO BRACEGIRDLE, de la un contribuabil; pe o bibliotecă (goală). Hugo împrumuta cărţi cu multă osârdie şi nu se prea ostenea să le dea înapoi.
Pentru LOBELIA SACKVILLE-BAGGINS, în DAR; pe o casetă cu linguri de argint. Bilbo era convins că ea era aceea care-i luase o mare parte din lingurile lui cât timp fusese plecat în prima lui călătorie. Lobelia ştia foarte bine acest lucru. Când sosi mai târziu, înţelese imediat aluzia, dar luă lingurile.
Cele de mai sus sunt doar câteva dintre multele daruri strânse. Locuinţa lui Bilbo ajunsese să fie ticsită de tot felul de lucruri în lunga lui viaţă. Cam spre asta trăgeau toate vizuinele hobbiţilor, să devină ticsite; şi vinovat nu era decât obiceiul lor de-a face atâtea daruri cu ocazia zilelor de naştere. Bineînţeles că darurile nu erau întotdeauna noi; unul sau două mathom-uri vechi, ale căror întrebuinţări fuseseră uitate, circulaseră chiar prin tot ţinutul; dar Bilbo dăruise, de obicei, obiecte noi, păstrându-le pe acelea pe care le primise el însuşi. Încât vechea lui vizuină arăta acum ceva mai aerisită.
Fiecare dintre cadourile de despărţire purta câte o eticheta, scrisă de Bilbo personal, iar unele dintre ele aveau un anume tâlc sau un înţeles hâtru. Dar, neîndoios, majoritatea lucrurilor erau destinate celor care le doreau sau aveau nevoie de ele. Hobbiţii mai săraci, în special cei din Puşcă-n traistă, fuseseră norocoşi. Bătrânul Unchiaş Gamgee se alese cu doi saci de cartofi, o spadă nouă, un surtuc de lână şi o sticluţă cu pomadă pentru încheieturile lui înţepenite. Bătrânul Rory Brandybuck, ca răsplată pentru ospitalitatea lui, primi o duzină de sticle din „Podgoriile vechi”: un vin roşu tare de la Miazăzi şi destul de vechi, căci fusese făcut de tatăl lui Bilbo. Iar Rory, după prima sticlă, îl iertă pe Bilbo aproape de tot şi-l declară un tip a-ntâia.