— Lăudate fie arcul lui Galadriel şi mâna şi ochiul lui Legolas, spuse Gimli, în timp ce mesteca o turta de lembas. A fost o lovitură straşnică în întuneric, prietene.
— Dar cine-mi poate spune ce-am nimerit? întrebă Legolas.
— Eu unul nu pot, recunoscu Gimli. Mă bucur însă că umbra nu s-a apropiat mai mult. Nu-mi plăcea defel. Prea mult îmi amintea de umbra din Moria — umbra Balrogului, adăugă el în şoaptă.
— N-a fost un Balrog, spuse Frodo, încă înfiorat de frigul acela ce pogorâse peste el. A fost ceva mult mai rece. Cred că a fost…
Dar se opri şi nu mai scoase un cuvânt.
— Ce crezi? întrebă Boromir fără astâmpăr, aplecându-se peste barca lui şi încercând parcă să zărească chipul lui Frodo.
— Cred… Nu, n-o să spun, hotărî Frodo. Orice ar fi fost, căderea i-a înspăimântat pe duşmanii noştri.
— Aşa se pare, spuse Aragorn. Dar unde se află aceştia, cât sunt de mulţi şi care le va fi următoarea mişcare nu avem de unde şti. În noaptea asta trebuie să stăm toţi fără somn. Întunericul ne ascunde acum. Dar cine poate spune ce ne va dezvălui lumina zilei? Să aveţi armele la îndemână.
Sam bătea darabana în teaca săbiei, ca şi cum ar fi adunat ceva pe degete şi privea cerul.
— Ce ciudat, murmură el. Luna este aceeaşi în Comitat şi în Ţara Pustietăţii, sau aşa ar trebui să fie. Numai că ori s-a abătut de la mersul ei firesc, ori am pierdut eu socoteala. Dacă vă amintiţi, domnu’ Frodo, Luna era în primul pătrar când stăteam noi pe fletul ăla, cocoţaţi în copac: o săptămână până să se împlinească, aşa am socotit atunci. Noaptea trecută s-a făcut săptămâna de când ne aflăm la drum, când numai ce apare încă o Lună Nouă, subţire ca bucăţelele de unghii tăiate, de-ai zice că nici n-am stat în ţara elfilor. Da’ eu îmi amintesc de trei nopţi negreşit petrecute acolo şi par să-mi vină în minte alte câteva, deşi pot să jur că n-am stat o lună întreagă. Îţi vine să crezi că timpul n-are nici o măsură acolo!
— Şi poate că aşa şi este, spuse Frodo. Poate că în ţara aia ne-am aflat într-un timp care, altundeva, de mult s-a trecut. Mă bate gândul că abia când Pârâul Argintului ne-a adus înapoi în apele Anduinului ne-am întors în timpul ce se scurge în lumea muritorilor până la Marea cea Mare. Şi nu-mi amintesc să fi văzut nici o lună, veche sau nouă, în Caras Galadon: doar stele în timpul nopţii şi soare în timpul zilei.
Legolas se foi în barca lui.
— Nu, zise el, timpul nu zăboveşte niciodată, numai că schimbarea şi creşterea nu sunt aidoma pentru toate lucrurile şi în toate locurile. Pentru elfi, lumea se mişcă, şi se mişcă deopotrivă de repede şi de încet. Repede, pentru că ei înşişi se schimbă foarte puţin şi tot restul zboară pe lângă ei; şi asta e o suferinţă pentru ei. Încet, pentru că nu ţin răbojul anilor ce se scurg, dar nu se scurg pentru ei înşişi. Anotimpurile ce trec sunt doar valuri repetate la infinit în lungul, foarte lungul şuvoi. Numai că toate lucrurile de sub soare trebuie să ajungă, până la urmă, la un capăt.
— Dar scurgerea asta e atât de înceată în Lorien, spuse Frodo. Puterea Doamnei se întinde peste toate cele. Chiar dacă par scurte, orele sunt bogate în Caras Galadon, unde Galadriel poartă Inelul elfic.
— Aşa ceva n-ar fi trebuit rostit dincolo de hotarele ţării Lorien, nici chiar mie, îl mustră Aragorn. Să nu mai vorbim despre asemenea lucruri. Dar cu adevărat aşa este, Sam: în ţara aceea ţi-ai pierdut răbojul. Acolo timpul a zburat mai repede pentru noi decât pentru elfi. Luna cea veche a trecut şi o lună nouă s-a ceruit şi s-a ivit secera în lumea de afară cât am stat acolo înăuntru. Şi ieri o lună nouă s-a ivit încă o dată. Iarna e aproape de capăt. Timpul se prelinge spre o primăvară cu prea puţine speranţe.
Noaptea trecu în linişte. Fără alte voci sau strigăte de pe malul opus. Chinuiţi în bărcile lor, călătorii simţeau schimbarea vremii. Văzduhul se încălzi şi căpătă o oarecare nemişcare sub norii grei de umezeală ce urcaseră dinspre sud şi dinspre mările îndepărtate. Vaietul Râului peste stăncile viiturilor părea să devină tot mai puternic şi mai apropiat. Ramurile copacilor de deasupra erau grele de stropi.
O dată cu venirea zorilor, lumea din jur arăta ploioasă şi tristă, încet, zorii se preschimbară într-o lumină stinsă, difuză şi fără umbră. Peste Râu plutea negura şi o ceaţă albă învăluia ţărmuclass="underline" malul îndepărtat nu se zărea.
— Nu pot suferi ceaţa, mormăi Sam, da’ asta-mi pare aducătoare de noroc. Poate că acum o să reuşim s-o ştergem fără să ne vadă nenorociţii ăia blestemaţi.
— Poate, nu se arătă încrezător Aragorn. Însă ne va fi greu să găsim drumul până nu se ridică puţin ceaţa. Iar drumul trebuie să-l găsim dacă vrem să trecem de Sarn Gebir şi să ajungem în Emyn Muil.
— Nu văd de ce ar trebui să trecem de Vâltori sau să urmăm Râul mai departe, spuse Boromir. Dacă Emyn Muil se află în faţa noastră, atunci lăsăm copăile astea pe undeva şi o apucăm pe jos, spre sud-vest, până ajungem la Scăldătoarea Enţilor şi de acolo trecem în ţara mea.
— Aşa am face dacă ne-am îndrepta spre Minas Tirith, răspunse Aragorn, numai că încă nu ne-am înţeles asupra acestui lucru. Unde mai pui că drumul ar putea fi mai primejdios decât pare. Valea Scăldătorii Enţilor este netedă ca-n palmă, plină de smârcuri, şi-ntr-un asemenea loc ceaţa e primejdie de moarte pentru cei ce merg pe jos şi încărcaţi de bagaje. Nu vreau să părăsim bărcile până când nu va fi cu adevărat nevoie. Râul e măcar o cale de la care n-ai cum să te rătăceşti.
Boromir însă nu se lăsă cu una, cu două:
— Uiţi că malul răsăritean e în mâna Duşmanului. Şi chiar dacă treceţi de Porţile Argonath şi ajungeţi nevătămaţi la Stânca Iascăi, ce veţi face mai departe? Săriţi peste Cascadă drept în smârcuri?
— Nu, răspunse Aragorn. Ci ne vom duce bărcuţele în cârcă, pe drumul cel vechi, până la poalele cascadei Rauros, şi de acolo o pornim din nou pe apă. Oare nu ştii, Boromir, sau uiţi înadins de Scara de la Miazănoapte, şi de jilţul cel înalt de pe Amon Hen, amândouă făurite pe vremea celor mari? Eu unul am de gând să mă opresc încă o dată în acel loc înalt, înainte să mă hotărăsc încotro s-o apuc. Cine ştie dacă nu vom zări acolo vreun semn.
Boromir se împotrivi multă vreme acestei hotărâri; dar, când deveni limpede pentru toată lumea că Frodo avea să-l urmeze pe Aragorn, oriunde s-ar fi dus, se dădu bătut.
— Nu e felul oamenilor din Minath Tirith să-şi părăsească prietenii le greu, spuse Boromir, iar voi veţi avea nevoie de puterea mea, dacă vreţi să ajungeţi la Stânca Iascăi. Până la insula aceea înaltă mă voi duce, dar nicicum mai departe. De acolo o voi apuca spre casa mea, singur, dacă ajutorul pe care l-am dat n-a reuşit să-mi câştige nici un tovarăş de drum.
Ziua se împlinea, iar ceaţa se mai risipise. Hotărâseră ca Aragorn şi Legolas să pornească de îndată pe ţărm la vale, ceilalţi rămânând la bărci. Aragorn nădăjduia să găsească o cale de a duce în acelaşi timp şi bărcile şi bagajele până la apele mai puţin frământate de dincolo de Vâltori.
— Nu s-or fi cufundând ele bărcile elfilor, spuse el, dar asta nu înseamnă că vom trece de Sarn Gebir vii şi nevătămaţi. N-am auzit de nimeni care să fi izbândit. Oamenii din Gondor n-au tăiat pe aici nici un drum, căci nici în zilele lor măreţe regatul nu ajungea la apele râului Anduin dincolo de măgurile Emyn Muil; însă tot trebuie să fie o cale de trecere undeva pe ţărmul apusean, numai s-o găsesc. Nu se poate să fi dispărut; bărcile uşoare călătoreau dinspre Ţara Pustietăţii la vale spre Ogiliath, şi au tot făcut-o până acum câţiva ani, înainte ca orcii din Mordor să împânzească locul.