Frodo nu răspunse imediat. După un timp, spuse încet:
— Ştiu că trebuie să ne grăbim, dar nu pot alege. Povara este grea. Daţi-mi încă o oră şi apoi voi vorbi. Vreau să fiu singur.
Aragorn îl privi cu milă şi duioşie.
— Prea bine, Frodo, fiu al lui Drogo. Îţi dăm o oră şi te lăsăm singur. Noi vom rămâne aici o vreme. Dar nu te depărta prea mult şi nu te duce unde nu te putem auzi.
Frodo rămase câteva clipe cu capul în piept. Sam, care-şi privise stăpânul cu mare îngrijorare, clătină din cap şi mormăi:
— Limpede ca lumina zilei, da’ tot degeaba ar spune Sam Gamgee acum ce-are de spus.
Frodo se ridică şi se depărtă; iar Sam văzu că, în vreme ce toţi ceilalţi se stăpâniră de-a se uita la Frodo, ochii lui Boromir îl urmăriră cu intensitate, până când acesta pieri printre copacii de la poalele lui Amon Hen.
Hoinărind fără vreo ţintă anume, Frodo se pomeni că picioarele îl duceau spre pantele muntelui. Ajunse la o cărăruie — rămăşiţele, tot mai mâncate de vreme, ale unui vechi drum. În locurile mai abrupte fuseseră cioplite trepte, dar şi acestea erau crăpate şi tocite, sparte de rădăcinile copacilor. O vreme urcă, nepăsându-i încotro se îndrepta, până când ajunse la un loc înierbat. Peste tot în jur creşteau scoruşi de munte, iar în mijloc se găsea o piatră mare şi netedă. Mica pajişte de munte era deschisă spre răsărit, drept care acum era inundată de soarele dimineţii. Frodo se opri şi se uită la Râul aflat mult sub el. Se uita la Toi Brandir şi la păsările care se roteau în marele hău de văzduh dintre el şi insula necălcată vreodată. Vocea lui Rauros era o zbatere neînchipuit de puternică, amestecată cu un bubuit adânc, precum un zvâcnet.
Se aşeză pe piatră, îşi sprijini bărbia în palme şi-şi aţinti privirile spre răsărit, dar fără ca ochii lui să vadă prea multe. Prin minte i se perindă tot ceea ce se întâmplase de când plecase Bilbo din Comitat şi îşi aminti multe vorbe de-ale lui Gandalf, de toate de câte-şi putea aminti şi căzu pe gânduri, cugetând la ele. Timpul se scurgea, dar tot nu se putea hotărî.
Brusc, tresări: o senzaţie ciudată puse stăpânire pe el, cum că în spatele lui s-ar afla ceva şi că nişte ochi neprietenoşi erau aţintiţi asupra lui. Sări în picioare şi se răsuci; dar, spre surprinderea lui, nu-l văzu decât pe Boromir şi faţa lui era zâmbitoare şi blândă.
— Mă temeam pentru tine, Frodo, spuse el, apropiindu-se. Dacă e aşa cum spune Aragorn şi orcii sunt pe-aproape, atunci nici unul dintre noi n-ar trebui să umble de unul singur, iar tu cel mai puţin: atât de multe depind de tine. Şi mie-mi este grea inima. Pot să stau puţin de vorbă cu tine, dacă tot te-am găsit? Ar fi o mângâiere pentru mine. Când sunt mulţi la un loc, orice vorbă devine o discuţie fără de sfârşit. Dar poate că, dacă ne sfătuim în doi, vom ajunge la o hotărâre înţeleaptă.
— Eşti foarte bun, răspunse Frodo. Dar nu cred că mă poate ajuta vreo vorbă. Căci ştiu ce ar trebui să fac, însă mi-e teama să o fac, Boromir; mi-e teamă.
Boromir rămase tăcut. Rauros vuia necontenit. Vântul murmura printre ramurile copacilor. Frodo tremură înfiorat. Deodată, Boromir veni şi se aşeză lângă el.
— Eşti sigur că nu suferi fără rost? îl întrebă el. Aş vrea să te ajut. Ai nevoie de un sfat în alegerea asta grea a ta. Nu vrei să-l primeşti pe-al meu?
— Am bănuiala că ştiu dinainte ce sfat mi-ai da, Boromir, spuse Frodo. Şi l-aş putea lua ca pe un sfat înţelept, dacă nu mi-ar spune inima să fiu cu băgare de seamă.
— Cu băgare de seamă ? întrebă tăios Boromir.
— Cu băgare de seamă la întârziere. Cu băgare de seamă la drumul ce pare mai uşor. Cu băgare de seamă să nu dau la o parte greutatea ce mi-a fost pusă pe umeri. Cu băgare de seamă… mă rog, dacă tot am început, cu băgare de seamă să nu mă încred în forţa şi adevărul oamenilor.
— Cu toate acestea, tocmai forţa asta te-a aparăt acolo, departe, în ţărişoara ta — deşi n-ai de unde să ştii acest lucru.
— Nu pun la îndoială vitejia seminţiei tale. Dar lumea se schimbă. Or fi ele puternice zidurile Minas Tirithului, dar nu-s destul de puternice. De vor cădea, ce se va întâmpla atunci?
— Vom pieri luptând cu vitejie. Dar avem speranţă că nu vor cădea.
— Uitaţi de speranţă atâta vreme cât există Inelul, spuse Frodo.
— Aha! Inelul! exclamă Boromir cu ochi scânteietori. Inelul! Nu-i ciudat că trebuie să suferim atâta spaimă şi atâtea îndoieli din pricina unui lucru atât de mic? Un lucru atât de mic. Şi nu l-am văzut decât preţ de o clipă în casa lui Elrond. N-ai putea să mi-l mai arăţi o dată?
Frodo îşi ridică privirile. Simţi deodată un frig în inimă. Prinse sclipirea ciudată din ochii lui Boromir, chiar dacă faţa îi rămăsese la fel de blândă şi de prietenoasă.
— E mai bine să rămână ascuns, zise el.
— Cum doreşti, mie nu-mi pasă, spuse Boromir. Dar nu pot nici măcar să vorbesc despre el? Căci, din câte îmi pare mie, nu te gândeşti decât la puterea lui în mâinile Duşmanului: doar la cele rele ce se pot face cu el, nu şi la cele bune. Singur spui că lumea se schimbă. Minas Tirith va cădea, atâta vreme cât Inelul există. Dar de ce să fie aşa? Da, aşa ar fi, dacă Inelul s-ar găsi în mâinile Duşmanului. Dar de ce să fie aşa dacă Inelul s-ar găsi în mâinile noastre?
— N-ai fost la Sfat? îl întrebă Frodo în loc de răspuns. Pentru că nu-l putem folosi şi orice s-ar face cu el se preschimbă în rău.
Boromir se ridică şi începu să se plimbe agitat.
— Deci îţi continui drumul! strigă el. Gandalf, Elrond — toţi asta te-au învăţat să spui. Poate că aşa o fi bine pentru ei. Poate că altfel toţi elfii, jumătăţile astea de elfi şi vrăjitorii ăştia ar avea de suferit. Dar adeseori mă întreb dacă sunt cu adevărat înţelepţi, sau doar temători. Numai că fiecare după cum îi este felul. Oamenii cinstiţi nu se lasă ademeniţi. Noi, cei din Minas Tirith, ne-am dovedit buna-credinţă în ani lungi de încercări grele. Nu dorim puterea seniorilor vrăjitori, doar forţa să ne apărăm singuri, puterea pentru o cauză dreaptă. Şi iată! În acest ceas de mare cumpănă pentru noi soarta scoate la lumină Inelul Puterii. E un dar, aş spune eu; un dar pentru duşmanii Mordorului. E o nebunie să nu-l folosim, să nu folosim puterea Duşmanului chiar împotriva lui. Cei netemători, cei neîndurători, numai aceştia vor ieşi victorioşi. Ce n-ar putea face un luptător, un mare conducător la acest ceas? Ce n-ar putea face Aragorn? Sau dacă el refuză, de ce să n-o facă Boromir? Inelul mi-ar da puterea să comand. Cum aş mai comanda armiile Mordorului, şi toţi oamenii s-ar strânge sub stindardul meu.
Boromir se agita în sus şi-n jos, ridicând şi mai mult glasul. Ai fi zis că uitase de Frodo în vorbirea lui fără sfârşit despre ziduri şi arme şi chemarea la război a bărbaţilor; făcea planuri despre mari alianţe şi victorii răsunătoare ce urmau să vină; distrugea Mordorul şi devenea el însuşi un rege prea puternic, îngăduitor şi înţelept. Deodată se opri locului şi flutură din mâini.
— Şi ni se spune să-l aruncăm! ţipă el. N-am spus să-l distrugem. Asta încă ar fi bine, dacă am putea spera în puterea raţiunii să facă aşa ceva. Dar nu aşa stau lucrurile. Singura cale pe care o avem de ales este ca un piticuţ să intre orbeşte în Mordor şi să dea Duşmanului prilej să pună din nou mâna pe Inel pentru sine. Nebunie curată.