Din toate cele erau destule şi pentru Frodo. Şi bineînţeles, lucrurile cele mai de preţ cât şi cărţile, tablourile şi mai multă mobilă decât avea el trebuinţă au rămas în posesiunea sa. Dar nicăieri nu se zărea vreo urmă sau nu se pomenea ceva despre bani ori bijuterii: nimeni n-a primit nici măcar un bănuţ sau măcar o mărgea de sticlă.
După-amiaza aceea a fost tare obositoare pentru Frodo. Cineva lansase zvonul că întreaga gospodărie era împărţită fiecăruia cum poftea, zvon care s-a răspândit apoi ca focul de paie: încât nu după multă vreme casa s-a umplut de o sumedenie de indivizi care n-aveau nici o treabă acolo, dar nici nu puteau fi împiedicaţi să intre. Etichetele au fost smulse şi aruncate, astfel că în curând au izbucnit certuri. Unii dintre ei încercau să pună la cale tot felul de trocuri şi afaceri în hol; alţii dădeau să se furişeze cu obiecte mărunte ce nu le erau destinate, sau cu orice altceva ce nu părea dorit de nimeni sau rămăsese nesupravegheat. Drumul spre poartă se blocase din pricina roabelor sau a cărucioarelor.
Familia Sackville-Baggins sosi tocmai când era harababura mai mare. Frodo se retrăsese pentru o vreme, lăsându-l pe prietenul său Merry Brandybuck să supravegheze lucrurile. Când Otho ceru cu glas ridicat să-l vadă pe Frodo, Merry făcu o plecăciune politicoasă.
— Nu se simte bine, explică el. S-a retras.
— Adică s-a ascuns, spuse Lobelia. Oricum, vrem să-l vedem şi-l vom vedea. Aşa că du-te şi spune-i.
Merry îi lasă o vreme destul de lungă în hol, timp în care ei şi-au descoperit lingurile primite drept cadou de despărţire. Ceea ce nu i-a făcut să se binedispună. Apoi se văzură invitaţi în camera de lucru. Frodo şedea la o masă încărcată cu o sumedenie de hârtii. Avea un aer indispus — şi nu numai pentru că-i vedea pe cei doi Sackville-Baggins; se ridică în picioare, băgându-şi o mână în buzunar, ca pentru a se juca sau a căuta ceva acolo. Dar musafirilor li se adresă politicos.
Otho şi Lobelia trecură imediat la ofensivă. Începură prin a-i oferi nişte preţuri de nimic (ca între prieteni) pentru diferite obiecte valoroase şi nedestinate cuiva anume. Frodo le spuse că numai lucrurile specificate de Bilbo însuşi puteau fi dăruite, dar ei săriră imediat că ceva nu era în regulă în toată această afacere.
— Un singur lucru este limpede pentru mine, zise Otho, şi anume că tu ieşi cel mai bine. Insist să văd testamentul.
Otho ar fi fost moştenitorul lui Bilbo dacă acesta nu l-ar fi adoptat pe Frodo. Citi testamentul cu atenţie şi pufni dispreţuitor. Din nefericire, era foarte limpede şi corect (după obiceiurile avocăţeşti ale hobbiţilor, care, printre alte lucruri, impuneau semnăturile a şapte martori, puse pe hârtie în cerneală roşie).
— Iarăşi traşi pe sfoară, îi spuse el soţiei sale. Şi după şaizeci de ani? Linguri? Prostii!
Pocnind din degete sub nasul lui Frodo, părăsi încăperea. Dar Lobelia nu se lăsă dusă cu una, cu două. Ceva mai târziu, Frodo ieşi să vadă cum mai stăteau treburile şi o găsi în hol, cercetând ungherele şi cotloanele şi ciocănind podelele. Mai cu sila, mai cu forţa, o conduse afară din casă, după ce mai întâi o uşură de câteva piese mici (dar valoroase) care căzuseră ca din întâmplare în umbrela ei. Lobelia avea aerul că în gând clocea o replică zdrobitoare de rămas-bun, dar tot ce găsi de cuviinţă să spună, întorcându-se spre el pe trepte, fură aceste cuvinte:
— Ai să ajungi să-ţi pară rău, tinere. De ce nu te-ai dus şi tu cu el? Nu aparţii acestui loc; nu eşti un Baggins, eşti — eşti un Brandybuck!
— Ai auzit-o, Merry? Asta a fost o insultă, dacă vrei să ştii, spuse Frodo în timp ce închidea uşa în urma ei.
— Ba a fost un compliment, fu de părere Merry Brandybuck, şi astfel, desigur, un neadevăr.
După care făcură turul vizuinei şi izgoniră trei hobbiţi tineri (doi Boffini şi un Bolger) care spărgeau găuri în pereţii uneia dintre pivniţe. Frodo se încăieră chiar cu tânărul Sancho Proudfoot (nepotul bătrânului Odo Proudfoot), care se apucase să sape într-una dintre cămările mai mari unde i se păruse că auzise un ecou. Legenda aurului lui Bilbo stârnise deopotrivă curiozitatea şi speranţa; căci aurul legendar (obţinut pe căi misterioase, dacă nu de-a dreptul dubioase) este, precum ştie oricine, al celui care-l găseşte — dacă respectivul nu este întrerupt în căutarea sa.
După ce-l dovedi pe Sancho şi-l dădu afară din casă, Frodo se prăvăli pe un scaun din hol.
— E timpul să închidem prăvălia, Merry, spuse el. Încuie uşa şi n-o mai deschide nimănui azi, nici chiar dacă vin cu berbecele.
Apoi se duse să se învioreze cu o ceaşcă de ceai sleit.
Nici n-apucă să se aşeze bine, când auzi un ciocănit discret în uşa de la intrare. „Precis că e Lobelia, îşi spuse el. S-a gândit la ceva cu adevărat josnic şi s-a întors să mi-o arunce de la obraz. Să aştepte.”
Îşi bău ceaiul mai departe. Ciocăniturile răsunară din nou, mai tare de data asta, dar Frodo nu se sinchisi nici acum. Brusc, scăfârlia vrăjitorului apăru în cadrul ferestrei.
— Dacă nu mă laşi să intru, Frodo, am să-ţi bubui în aer uşa drept în văgăună, până-n partea cealaltă a dealului, îl ameninţă el.
— Dragul meu Gandalf! Stai niţel! strigă Frodo, repezindu-se afară din cameră. Intră! Intră! spuse el, deschizând uşa. Am crezut că e Lobelia.
— Atunci te iert. Dar am văzut-o mai adineauri, mânând un ponei înhămat la o brişcă, se ducea spre Lângă Ape cu o faţă ce-ar fi covăsit şi laptele din ugerul vacii.
— Aproape că m-a covăsit pe mine. Zău că mi-a venit să-ncerc inelul lui Bilbo. Îmi venea să mă fac nevăzut.
— Să nu faci asta, îl avertiză Gandalf, aşezându-se. Te rog să ai grijă cu inelul ăla, Frodo. De fapt, ăsta e unul dintre motivele care m-au făcut să vin să mai am o ultimă vorbă cu tine.
— Adică, despre ce?
— Ce ştii până acum?
— Doar ceea ce mi-a spus Bilbo. I-am auzit povestea: cum l-a găsit, cum l-a folosit; vorbesc de călătorie.
— Care poveste, aş vrea să ştiu.
— Aaa, nu pe aceea pe care le-a spus-o gnomilor şi a pus-o în carte, zise Frodo. Mi-a zis povestea adevărată la scurt timp după ce-am venit să locuiesc aici. Mi-a zis cum l-ai bătut la cap până ţi-a povestit-o, aşa că cel mai bine era s-o ştiu şi eu. „Fără secrete între noi, Frodo, mi-a zis, dar nici nu vor fi duse mai departe. Inelul e al meu, oricum.”
— Interesant, medită Gandalf. Bun, şi care-i părerea ta despre toate astea?
— Dacă te referi la faptul că a inventat treaba aia cu „cadoul”, ei bine, mie mi s-a părut povestea adevărată mult mai demnă de crezut şi n-am înţeles de ce a fost nevoie s-o-ntoarcă. Doar nu-i stă în fire să facă asemenea lucruri, drept care mi s-a părut cam ciudat.
— Şi mie. Dar ciudăţenii se pot ivi la cei care au asemenea comori — dacă le folosesc. Ia-l drept avertisment pentru tine că trebuie să fii atent foarte cu inelul. S-ar putea să aibă şi alte puteri în afară de aceea de-a te face să dispari la comandă.
— Nu înţeleg, făcu Frodo nedumerit.