— Nici eu, mărturisi vrăjitorul. De-abia acum am început să mă gândesc la inel, mai ales de aseară încoace. Nu trebuie să-ţi faci griji. Dar, dacă vrei să-mi urmezi sfatul, foloseşte-l cât mai rar, sau chiar deloc. Te implor, măcar nu-l folosi în nici un chip care ar trezi bănuiala sau i-ar face pe alţii să şuşotească. Repet: păstrează-l bine şi în taină.
— Tare eşti misterios. De ce anume te temi?
— Nu sunt sigur, deci asta e tot ce pot să-ţi spun. S-ar putea să-ţi spun mai multe după ce mă întorc. Acum plec: prin urmare, cu bine, deocamdată.
Se ridică în picioare.
— Acum?! striga Frodo. De ce, credeam că ai să stai cel puţin o săptămână. Voiam să-ţi cer ajutorul.
— Aşa am vrut — dar a trebuit să mă răzgândesc. E posibil să lipsesc o vreme mai îndelungată; dar mă voi întoarce să te văd cât de repede pot. Aşteaptă-mă şi voi fi aici! Am să mă strecor înapoi. N-am să mai vizitez prea des Comitatul la lumina zilei. Am descoperit că am devenit destul de nedorit pe-aici. Am auzit că aduc numai necazuri şi tulbur pacea. Sunt unii care mă acuză că l-am dus cine ştie unde pe Bilbo, chiar mai rău. Dacă ţii neapărat să ştii, se zice că noi doi am pus la cale totul ca să-i luam averea.
— Unii! exclamă Frodo. Adică te referi la Otho şi Lobelia. Ce dezgustător! Le-aş da Fundătura şi tot restul dacă l-aş putea aduce pe Bilbo înapoi şi aş putea pleca împreună cu el să străbatem ţara. Iubesc meleagurile astea. Dar, nu ştiu cum, încep să regret că n-am plecat şi eu. Tare aş vrea să ştiu dacă am să-l mai văd vreodată.
— Şi eu. Şi aş dori să mai ştiu multe alte lucruri. Şi-acum, cu bine. Ai grijă de tine. Şi aşteaptă-mă să apar când te aştepţi mai puţin. Cu bine!
Frodo îl conduse la uşă. Gandalf îi mai făcu o dată semn cu mâna, după care porni la drum cu un pas surprinzător de iute; lui Frodo însă i se păru că bătrânul vrăjitor arăta neobişnuit de cocârjat, ca şi cum ar fi dus în spate o grea povară. Seara se apropia tot mai mult, încât silueta învelită în manta pieri curând în umbrele amurgului, iar Frodo nu-l mai văzu multă vreme.
II
Umbra trecutului
Bârfele nu s-au stins în nouă zile, şi nici în nouăzeci şi nouă. A doua dispariţie a domnului Bilbo Baggins a fost întoarsă pe toate feţele în Hobbiton şi de altfel peste tot în Comitat, timp de un an şi o zi, iar în amintirea tuturor a rămas mult mai mult decât atât. Pentru hobbiţii tineri, a devenit povestea de la gura sobei; ca, până la urmă, Nebunul Baggins care dispărea cu tunet şi fulger şi apărea cu saci plini de bijuterii şi aur să devină un personaj legendar îndrăgit şi să continue să trăiască mult după ce întâmplările adevărate au fost uitate.
În acelaşi timp însă părerea generală a celor din împrejurimi era că Bilbo, care întotdeauna fusese oarecum sărit de pe fix, înnebunise acum de tot şi se topise în văzduh. De acolo negreşit că a căzut într-o baltă sau într-un râu unde şi-a găsit sfârşitul tragic, dar cum nu se poate mai nimerit. Vina, ziceau cei mai mulţi, o purta Gandalf.
— Măcar dacă l-ar lăsa vrăjitorul ăla afurisit în pace pe Frodo, să se aşeze şi el la casa lui şi să-i vină mintea la cap, spuneau ei.
Şi, din câte se părea, vrăjitorul l-a lăsat pe Frodo singur, iar Frodo a-nceput să se gospodărească, dar semne că i-ar fi venit mintea de hobbit la cap nu se vădeau. Ba dimpotrivă, a ajuns să-i meargă şi lui buhul cum că ar fi ceva ciudat cu el, aşa cum fusese şi cu Bilbo. A refuzat să poarte doliu; iar anul următor a dat o petrecere în cinstea celei de-a o sută douăsprezecea zi de naştere a lui Bilbo, pe care el a botezat-o Ospăţul celor O Suta Doisprezece. Ceea ce s-a dovedit departe de adevăr, căci au fost invitaţi doar douăzeci de oaspeţi şi s-au servit mai multe mese la care a nins cu mâncare şi a turnat cu vin, cum spun hobbiţii.
Unii au fost de-a dreptul şocaţi; cu toate acestea, Frodo a păstrat obiceiul de a da Petrecerea de Ziua de Naştere a lui Bilbo în fiecare an, până când toţi s-au obişnuit cu asta. El nu credea că Bilbo era mort, explică Frodo. Şi când îl întrebau „Atunci unde este?”, ridica din umeri.
Trăia de unul singur, aşa cum făcuse şi Bilbo; dar avea mulţi prieteni buni, mai ales printre hobbiţii mai tineri (majoritatea descendenţi ai Bătrânului Took) care, în copilărie, ţinuseră mult la Bilbo şi toată ziua-bună ziua erau la Fundătura. Folco Boffin şi Fredegar Bolger erau doi dintre aceştia; dar cei mai apropiaţi dintre ei îi erau Peregrin Took (de obicei i se spunea Pippin) şi Merry Brandybuck (pe numele adevărat Meriadoc, dar rareori îşi amintea careva de acest lucru) . Frodo hălăduia prin ţinut în compania lor; însă cel mai adesea hoinărea de unul singur, şi, spre mirarea celor cu scaun la cap, era uneori văzut umblând departe de casă, prin păduri şi printre dealuri, la lumina stelelor. Merry şi Pippin îl bănuiau că-i vizita pe elfi în acele plimbări ale lui, după cum făcuse şi Bilbo.
O dată cu trecerea anilor, lumea a prins să bage de seamă că Frodo vădea aceleaşi semne de bună „păstrare”: pe dinafară avea acelaşi aspect de hobbit robust şi plin de energie abia ieşit din adolescenţă.
— Unii au tot norocul de pe lume, ziceau ei.
Dar, abia când Frodo s-a apropiat de vârsta ceva mai matură a celor cincizeci de ani, a început acest lucru să li se pară celorlalţi de-a dreptul ciudat.
Cât despre Frodo, după zăpăceala de la început, a descoperit că era destul de plăcut să-şi fie propriul stăpân şi Domnul Baggins, nimeni altcineva, de la Fundătura. Câţiva ani s-a simţit fericit şi nu şi-a făcut prea mari griji în legătură cu viitorul său. Dar în sinea lui, şi fără să-şi dea pe de-a-ntregul seama, regretul că nu plecase cu Bilbo îl rodea tot mai mult. Se pomenea uneori, mai ales toamna, gândindu-se la pustietăţi şi în vise i se strecurau imagini ciudate cu munţi pe care nu-i văzuse niciodată. „Poate că am să traversez şi eu într-o bună zi Râul”, se trezea cugetând. La care, cealaltă jumătate a minţii lui răspundea de fiecare dată: „Încă nu”.
Şi-aşa a trecut vremea, până când, apropiindu-se de sfârşitul celor patruzeci de ani, s-a pomenit şi în pragul celei de-a cincizecea aniversări: cincizeci era o cifră pe care o considera într-un fel semnificativă (sau de rău augur); oricum ar fi fost, la acea vârstă îl apucase pe Bilbo dintr-o dată gustul pentru aventură. Frodo începea să se simtă neliniştit; şi vechile poteci păreau de-acum prea bătute. Cerceta hărţile şi se întreba ce se găsea dincolo de marginile lor: mai toate hărţile făcute în Comitat arătau numai întinderi albe dincolo de graniţele ţinutului. Îi plăcea din ce în ce mai mult să hoinărească tot mai departe pe câmpii şi tot mai adesea de unul singur; iar Merry şi ceilalţi prieteni ai săi îl urmăreau cu îngrijorare. Adeseori era văzut umblând şi stând de vorbă cu călători străini care începuseră la acea vreme să-şi facă apariţia în Comitat.
Se zvoneau tot felul de lucruri ciudate care se petreceau în lumea de afară; şi cum Gandalf nu se întorsese până la acea dată şi nici nu trimisese vreo veste de mai mulţi ani, Frodo strângea cât mai multe noutăţi cu putinţă. Elfii, care intrau rareori în Comitat, erau acum zăriţi trecând spre vest prin păduri la ceas de seară, ducându-se fără să se mai întoarcă; dar ei părăseau Pământul de Mijloc şi nu mai zăboveau cu gândul la grijile lui. Mai erau însă şi gnomi, care străbăteau drumurile într-un număr neobişnuit de mare. Străvechiul Drum de la Soare-Răsare la Soare-Apune traversa Comitatul până la capătul acestuia, înspre Limanurile Cenuşii, iar gnomii îl folosiseră întotdeauna când se îndreptau spre minele din Munţii Albaştri. Mai ales ei erau, pentru hobbiţi, cei care le aduceau veşti de pe meleaguri îndepărtate — dacă voiau să afle câte ceva: de regulă, gnomii dezvăluiau puţine lucruri, iar hobbiţii nu mai puneau alte întrebări. Dar acum Frodo întâlnea nu arareori gnomi străini din ţări îndepărtate, şi unii dintre ei vorbeau în şoaptă despre Duşmanul din Ţinutul Mordor.