Numele acesta îl ştiau hobbiţii doar din legendele trecutului întunecat, zăcând în adâncile cotloane ale memoriei precum o umbră; dar era de rău augur şi năştea nelinişti. Ai fi zis că puterea cea rea din Codrul Întunecimii fusese alungată de Sfatul Alb, doar ca să apară cu şi mai mare forţă în vechile fortăreţe din Mordor. Turnul Întunecat fusese reconstruit, aşa se zvonea. De acolo, puterea se întindea în lung şi-n lat, şi departe înspre soare-răsare şi miazăzi erau războaie şi stăpânea o teamă tot mai mare. Orcii se înmulţeau din nou în munţi. Căpcăunii cei răi ieşiseră din cotloane, dar nicidecum cu minţile înceţoşate, ci vicleni şi înarmaţi cu arme înspăimântătoare. Şi se zvonea în şoaptă că ar fi existat creaturi şi mai cumplite decât acestea, dar fără de nume.
Puţine dintre toate acestea, bunînţeles, ajungeau la urechile hobbiţilor de rând. Dar chiar şi cei mai surzi şi mai închişi-în-casă începuseră să prindă din zbor tot felul de poveşti stranii; iar celor ai căror treburi îi duceau spre hotare le era dat să vadă lucruri ciudate. Vorbele ce se spuneau într-o seară de primăvară, în anul în care Frodo împlinea cincizeci, la Dragonul verde din Lângă Ape, dovedeau că până şi în miezul tihnit al Comitatului ajunseseră zvonurile, deşi mulţi hobbiţi încă râdeau de ele.
Sam Gamgee şedea într-un colţ lângă foc, iar în faţa lui stătea Ted Roşcovanul, fiul morarului; şi mai erau de faţă tot felul de alţi hobbiţi simpli, care ascultau la ce vorbeau ei.
— Tare ciudate lucruri se mai aud în ziua de azi, zău aşa, spuse Sam.
— De auzit, auzi dacă stai şi-asculţi, zise Ted. Dar poveşti la gura sobei şi basme de-adormit copiii aud şi-acasă dacă vor.
— Nu mă-ndoiesc c-auzi, i-o-ntoarse Sam, şi-aş cuteza să spun că-i mai mult adevăr în unele dintre ele decât îţi poţi închipui.
Cine-a inventat poveştile, dacă-i pe-aşa? Să luăm, bunăoară, poveştile cu dragoni de-acum.
— Ba, mulţam. Am auzit vorbindu-se despre ei când eram copil şi n-avem pricini să credem în ele taman acuma. În Lângă Ape e-un singur Dragon, şi ăla-i verde.
La aceste vorbe ale lui Ted, toţi izbucniră în râs.
— Fie cum spui tu, încuviinţă Sam, râzând împreună cu ceilalţi. Dar ce zici de oamenii-copaci, uriaşii ăia, sau cum vrei să le spui; umblă vorba c-a fost văzut unu’ mai mare decât un copac, dincolo de Pârloagele de la Miazănoapte, şi nu cu foarte mult timp în urmă.
— Cine l-a văzut?
— Văru-meu Hal, spre pildă. Lucrează la domnu’ Boffin, la Peste Deal şi se duce la vânătoare în Meleagul de Miazănoapte. El a văzut unu’.
— Poate numai zice aşa. Hal al tău întotdeauna zice că vede lucruri; şi te pomeneşti că vede lucruri care nici nu-s.
— Dar ăsta cică era tot pe-atât de mare cât un ulm şi umbla… umbla cu un pas cât şapte de-ai noştri.
— Pun capu’ că nici de-un deget nu-nainta. Ce-a văzut el chiar a fost un ulm, vrei, nu vrei.
— Dar ăsta umbla, ascultă-mă pe mine; unde mai pui că nu-i urmă de ulm la Pârloagele de la Miazănoapte.
— Atunci nici c-a văzut Hal vreunu’, hotărî Ted.
Se auziră câteva hohote şi bătăi din palme: ascultătorii mai c-ar fi zis că Ted ieşise învingător.
— Să zicem, nu se dădu Sam bătut, dar nu poţi să nu recunoşti că sunt şi alţii pe lângă Halfast al nostru care au văzut seminţii ciudate străbătând Comitatul — străbătându-l dintr-un cap în celălalt, ia seamă; şi încă mai multe sunt întoarse din drum la hotare. Vameşii noştri n-au avut nicicând atâta treaba ca acum. Şi-am mai auzit spunându-se că elfii o iau înspre soare-apune. Ei spun că se duc spre porturi, departe, dincolo de Turnurile Albe.
Sam îşi flutură mâna într-un gest nedesluşit: nici el şi nici altcineva dintre ei nu ştia cât de lung era drumul până la Mare, trecând de vechile turnuri şi dincolo de hotarele dinspre nord ale Comitatului. Dar poveştile de demult ziceau că acolo, departe, se aflau Limanurile Cenuşii, de unde, din când în când, plecau corăbiile elfilor spre a nu se mai întoarce nicicând.
— Se duc departe, departe pe Mare, se duc înspre soare-apune şi ne părăsesc, continuă Sam, pe jumătate incantând cuvintele, clătinându-şi trist şi solemn capul.
Dar Ted izbucni în râs.
— Păi, nu-i nimic nou în asta, dacă te încrezi în basmele alea vechi. Şi nu văd ce treabă ai tu sau am eu. Să se ducă! Da’ mă pun chezaş că nu i-ai văzut cu ochii tăi făcând-o; şi nici altcineva din Comitat.
— Apoi, ştiu şi eu, căzu Sam pe gânduri.
Era încredinţat că, odată, văzuse un elf în pădure şi trăgea nădejdea să mai vadă unul într-o bună zi. Dintre toate legendele pe care le auzise în anii copilăriei lui, cel mai mult îl tulburaseră asemenea frânturi de basme şi poveşti pe jumătate ţinute minte despre elfi, din cele pe care le ştiau hobbiţii.
— Sunt unii, chiar şi prin părţile noastre, de-i ştiu pe cei din Seminţia Bălaie şi primesc veşti despre ei, spuse el. Cum e domnu’ Baggins, pentru care lucrez acum. Mi-a zis că elfii pleacă pe Mare, şi el cunoaşte una-alta despre ei. Şi Bătrânu’ Bilbo ştia şi mai multe: la câte poveşti n-am stat cu el când eram puştan.
— Ohoho, amândoi sunt săriţi, pufni Ted. Cel puţin Bătrânu’ Bilbo era sărit bine de tot, iar Frodo e şi el pe-aproape. Dacă de la de-alde ăştia îţi culegi mata veştile, n-ai s-auzi decât baliverne. Ei, prieteni, mă duc acasă. Sănătate tuturor!
Îşi goli cana şi ieşi trântind uşa.
Sam rămase tăcut. Avea destule la care să se gândească. Întâi şi-ntâi, erau multe de făcut în grădina Fundăturii; a doua zi o să trudească nu glumă, dacă se limpezea vremea. Iarba creştea repede. Dar mai erau şi alte gânduri care stăruiau în mintea lui, în afară de gradină. Într-un târziu oftă, se ridică şi părăsi crâşma.
Era la începutul lui aprilie, iar cerul se limpezea după ce turnase cu găleata. Soarele coborâse spre asfinţit şi înserarea răcoroasă şi tăcută se stingea tot mai mult în noapte. Se îndreptă spre casă trecând prin Hobbiton şi urcând Măgura pe sub bolta presărată cu primele stele, fluierând încetişor şi lăsându-se năpădit de gânduri.
Cam la acest timp reapăru şi Gandalf după lunga lui absenţă. Plecat în seara Petrecerii, dispăruse timp de trei ani. Apoi i-a făcut o vizită scurtă lui Frodo şi, după ce l-a privit o vreme cu multă atenţie, a dispărut din nou. Un an sau doi după aceea revenise destul de des, apărând pe neaşteptate după lăsarea serii şi plecând fără un cuvânt înainte să răsară soarele. Nu spunea nimic despre ce treburi îl aduceau sau ce drumuri bătuse, părea interesat mai mult să afle despre cum stătea Frodo cu sănătatea şi ce isprăvi mai făcuse.
Apoi, dintr-o dată, vizitele lui au încetat. Trecuseră mai bine de nouă ani de când Frodo nu-l mai văzuse şi nu mai primise nici o veste de la el, încât începuse să creadă că vrăjitorul nu se va mai întoarce vreodată şi nu-l mai interesau hobbiţii. Dar în seara cu pricina, în timp ce Sam venea spre casă şi amurgul pălea, la fereastra camerei de lucru se auzi ciocănitul atât de familiar odată.
Frodo îşi primi prietenul cu surprindere şi mare încântare. Se priviră îndelung.
— Toate bune, da? întreba Gandalf. Araţi la fel ca întotdeauna, Frodo.
— Şi tu, răspunse Frodo, dar în sinea lui îşi spuse că Gandalf arăta mai bătrân şi mai ros de griji.