Începu să-l descoase despre ce mai era nou la el şi în lumea largă şi curând se adânciră amândoi în vorbe, stând treji mult în noapte.
A doua zi dimineaţa, după o gustare servită târziu, vrăjitorul şedea cu Frodo în dreptul ferestrei deschise a camerei de lucru. Un foc darnic ardea în vatră, dar soarele era cald şi vântul bătea dinspre sud. Totul arăta proaspăt şi verdele crud al primăverii scânteia pe pajişti şi în vârful crengilor răşchirate ca nişte degete ale copacilor.
Gandalf se gândea la o altă primăvară, în urmă cu optzeci de ani, când Bilbo îşi luase tălpăşiţa de la Fundătura fără măcar o batistă la el. Părul lui era poate mai alb decât îi fusese atunci, faţa mai brăzdată de griji şi înţelepciune; însă ochii erau la fel de strălucitori, iar de fumat, fuma şi scotea rotocoale de fum cu aceeaşi străşnicie şi plăcere.
Acum fuma în tăcere, căci Frodo stătea nemişcat, adâncit în gânduri. Chiar şi în lumina dimineţii, resimţea umbra întunecoasă a veştilor pe care le adusese Gandalf. Într-un târziu, rupse tăcerea.
— Seara trecută, Gandalf, ai început să-mi spui lucruri ciudate despre inelul meu. Apoi te-ai oprit, zicând că e mai bine ca asemenea treburi să fie lăsate pentru lumina zilei. Nu crezi că ai putea să isprăveşti acum? Spui că inelul e primejdios, mult mai primejdios decât îmi pot închipui. În ce fel?
— În multe feluri, răspunse vrăjitorul. Este mult mai puternic decât am îndrăznit vreodată să gândesc la început, atât de puternic încât, până la urmă, ar înfrânge pe de-a-ntregul orice fiinţă muritoare în posesia căreia s-ar afla. Ar ajunge să o posede.
În Eregion, continuă el, acum multă vreme au fost făcute multe inele elfice, inele magice, cum li se spune, şi erau, de bună seamă, de multe feluri: unele cu mai multă putere, altele cu mai puţină. Inelele mai slabe erau doar încercări, până când meşteşugul a-nceput să se desăvârşească, iar pentru fierarii elfi devenise o joacă să le meşteşugească — totuşi, după câte ştiu, primejdioase pentru muritori. Dar Inelele Mari, Inelele Puterii, erau o adevărată ameninţare.
Un muritor, Frodo, care ţine asupra sa unul dintre Inelele Mari nu moare, dar nici nu creşte şi nici nu i se lungeşte viaţa, ci continuă să trăiască până când, într-un sfârşit, fiecare clipă înseamnă epuizare. Şi dacă foloseşte prea adesea Inelul pentru a se face nevăzut, dispare el însuşi: la urmă devine pentru totdeauna nevăzut, umblând în amurg sub ochiul puterii întunecate ce stăpâneşte Inelele. Dar, mai devreme sau mai târziu — mai târziu, dacă este puternic sau are gânduri curate, dar nici forţa lui şi nici buna intenţie nu ţin o veşnicie — mai devreme sau mai târziu Puterea Întunecimii îl va devora.
— Ce cumplit! exclamă Frodo.
Urmă o altă tăcere lungă. Din grădină se auzea zgomotul făcut de Sam Gamgee, care tundea iarba.
— De când ştii aceste lucruri? întrebă Frodo după o vreme. Şi cât ştia Bilbo din toate astea?
— Bilbo nu ştia mai multe decât ţi-a spus ţie, n-am nici o îndoială. Cu siguranţă că nu ţi-ar fi lăsat moştenire ceva ce ar fi fost primejdios, chiar dacă i-am promis că mă voi îngriji de tine. El găsea că inelul era foarte frumos şi foarte folositor la nevoie; şi dacă era ceva în neregulă sau ciudat, ei bine, era el însuşi. Îmi zicea că „îi creştea în minte” şi mereu îşi făcea griji din pricina asta; nu bănuia că de vină era inelul. Dar şi-a dat seamă că obiectul nu trebuia scăpat din ochi nici o clipă; nu părea întotdeauna de aceeaşi mărime sau aceeaşi greutate; se micşora sau se lărgea într-un mod ciudat şi te pomeneai că din senin îţi alunecă de pe degetul pe care până atunci stătuse ca lipit.
— Da, mi-a zis ceva despre asta în ultima lui scrisoare, astfel că l-am ţinut mereu prins de lanţ.
— Înţelept lucru. Cât despre viaţa lui lungă, Bilbo n-a făcut niciodată vreo legătură între ea şi inel. A gândit că meritul era doar al lui şi era foarte mândru. Deşi începuse să fie cam neliniştit şi stânjenit. Subţire şi întins, acestea i-au fost vorbele. Semn că inelul începea să pună stăpânire pe el.
— De unde ştii toate astea? întrebă Frodo încă o dată.
— De unde ştiu? Ştiu multe din cele pe care le ştiu numai înţelepţii, Frodo. Dar dacă mă întrebi „de când ştiu despre acest inel”, ei bine, încă nu ştiu, aş putea să zic. Mai am de făcut o încercare. Dar nu mă mai îndoiesc de intuiţia mea.
Când am avut prima bănuială? cugetă el, răscolindu-şi amintirile. Stai să văd — a fost în anul în care Sfatul Alb a alungat Puterea Întunecimii din Codrul Întunecat, chiar înainte de Bătălia celor Cinci Armate, atunci a găsit Bilbo inelul. Mi-am simţit inima cuprinsă ca de o umbră, deşi n-am ştiut atunci ce anume îmi trezea spaima. M-am întrebat adesea cum de-a dat Gollum peste un Inel Mare, căci asta era limpede — cel puţin, asta a fost limpede de la bun început. Apoi am auzit povestea ciudată cu Bilbo, despre cum l-a „câştigat”, şi nu mi-a venit să cred. Când, în sfârşit, am scos adevărul de la el, am văzut imediat că se străduia să-şi păstreze dincolo de orice îndoială dreptul asupra inelului. Aproape aşa cum făcuse şi Gollum cu „darul de ziua lui”. Minciunile se asemănau prea mult, încât n-aveau cum să mă liniştească. Era limpede că inelul avea o putere nesănătoasă, ce începuse să se facă simţită asupra posesorului său încă din prima clipă. Acela a fost primul avertisment pe care l-am primit că ceva nu era în regulă. I-am spus adeseori lui Bilbo că asemenea inele mai bine rămâneau nefolosite; dar nu-i plăcea că-i spuneam, şi nu după multă vreme a-nceput să se-nfurie. Mai mult de atât nu puteam face. Nu puteam să i-l iau fără să pricinuiesc un rău şi mai mare; şi, oricum, nu aveam dreptul să fac aşa ceva. Nu-mi rămânea decât să-l urmăresc şi să aştept. Să zicem că m-aş fi sfătuit cu Saruman cel Alb, dar ceva mă reţinea de fiece dată.
— Despre cine vorbeşti? făcu nedumerit Frodo. N-am auzit niciodată de el până acum.
— Poate că nu. Nu-şi bate capul cu hobbiţii, sau cel puţin nu şi-l bătea. Cu toate acestea, are un cuvânt greu printre înţelepţi. Este căpetenia ordinului meu şi mai-marele Sfatului. Cunoaşterea lui este adâncă, dar pe măsură de mare e şi mândria lui, şi nu-i place să-şi bage altcineva nasul. Tot ce priveşte inelele elfice, mari şi mici, e tărâmul lui. Le-a cercetat îndelung, căutând să afle tainele pierdute ale făuririi lor, dar, când s-a vorbit despre Inele în Sfat, tot ceea ce s-a îndurat să ne dezvăluie despre ceea ce ştia legat de ele n-a făcut decât să-mi domolească temerile. Îndoiala mea a căzut în adormire — somnul însă nu i-a fost prea liniştit. Căci eu stăruiam să urmăresc şi să aştept.
Şi toate păreau în regulă cu Bilbo. Iar anii au trecut. Da, au trecut şi-ai fi zis că nu-l atingeau. Nu dădea nici un semn că ar fi îmbătrânit. Şi iar m-a învăluit umbra. Dar mi-am zis: „La urma urmei, din partea mamei se trage dintr-o familie cu viaţă lungă. Mai are timp. Aşteaptă!”
Şi am aşteptat. Până în noaptea când a părăsit această casă. A spus şi a făcut atunci nişte lucruri care m-au umplut de o teamă pe care nici o vorbă de-a lui Saruman n-ar putea-o alunga. În sfârşit, ştiam dincolo de orice îndoială că era în stăpânirea a ceva întunecat şi ucigător. Şi de atunci mi-am petrecut aproape întreaga vreme încercând să aflu adevărul.
— Dar răul nu e de neînlăturat, nu-i aşa? întrebă Frodo neliniştit. O să se facă bine cu timpul, da? Adică o să se poată odihni în tihnă?
— Atunci pe loc s-a şi simţit mai bine, răspunse Gandalf. Dar pe lumea asta exista doar o singură Putere care ştie totul despre Inele şi înrâuririle lor; şi, din câte ştiu, nu-i nici o Putere pe lume care să ştie totul despre hobbiţi. Între înţelepţi, sunt singurul care s-a dovedit dornic să cunoască tradiţiile şi istoria hobbiţilor; o ramură nebuloasă a cunoaşterii, dar plină de surprize. Moi ca untul pot fi ei uneori, iar alteori la fel de neînfrânt precum rădăcinile unui arbore bătrân. Şi se prea poate, găsesc eu, ca cineva să se împotrivească Inelelor o vreme mult mai îndelungată decât şi-ar închipui înţelepţii. Nu cred că trebuie să-ţi faci griji din pricina lui Bilbo.