Neîndoios, continuă vrăjitorul, el a avut Inelul asupra sa mulţi ani la rând şi l-a folosit, prin urmare s-ar putea să treacă ceva timp până va scăpa de sub puterea lui — şi abia atunci o să poată să-l vadă din nou fără să aibă de ce se teme, spre pildă. De trăit, însă, va trăi fericit încă multă vreme: cum a trăit şi până s-a despărţit de el. Căci, în cele din urma, s-a despărţit de el prin propria voinţă: un lucru important. Nu, nu mi-am mai făcut gânduri din pricina lui Bilbo din momentul în care a îndepărtat inelul de la sine. Pentru tine mă simt acum răspunzător.
De când a plecat Bilbo, am fost foarte îngrijorat din pricina ta şi a acestor hobbiţi încântători, caraghioşi, neajutoraţi. Ar fi o cumplită lovitură pentru întreaga lume dacă Puterea Întunecimii ar pune stăpânire peste Comitat; dacă toţi Bolgerii, Hornblowerii, Boffinii, Bracegirdlerii ăştia veseli, prostuţi, de treabă şi tot restul, ca să nu mai vorbesc de Bagginşii ăia ridicoli, ar cădea în sclavie. Frodo se scutură înfiorat.
— Dar de ce să se întâmple aşa ceva? Şi de ce-ar dori Puterea asemenea sclavi?
— Ca să-ţi spun adevărul, răspunse Gandalf, cred că până acum — până acum, bagă de seamă — nu i-a păsat câtuşi de puţin de existenţa hobbiţilor. Şi pentru asta ar trebui să fiţi recunoscători. Dar de-acum s-a sfârşit cu traiul vostru lipsit de griji. Nu are nevoie de voi — are mulţi alţi servitori folositori — dar n-are să vă ierte încă o dată. Şi hobbiţii ca sclavi nenorociţi or să încânte Puterea mai mult decât dacă sunt liberi şi fericiţi. Există ceva ce se numeşte răutate şi răzbunare!
— Răzbunare? făcu Frodo. Răzbunare pentru ce? încă nu înţeleg ce are a face toată povestea asta cu Bilbo şi cu mine şi inelul nostru.
— Totul, răspunse Gandalf. Încă nu cunoşti întreg pericolul; dar ai să-l cunoşti. Nici eu n-am fost sigur de el când am fost ultima oară aici; acum însă a sosit clipa să vorbesc. Dă-mi puţin inelul.
Frodo îl scoase din buzunarul pantalonilor săi bufanţi; era prins de un lanţ fixat de curea. Îl desfăcu din lanţ şi i-l întinse încet vrăjitorului. Dintr-o dată părea să atârne foarte greu, ai fi zis că, într-un fel, ori inelul, ori Frodo însuşi nu dorea ca vrăjitorul să-l atingă.
Gandalf îl ridică. Arăta de parcă era făcut din aur curat şi masiv.
— Vezi vreun semn pe el? întrebă Gandalf.
— Nu, răspunse Frodo. Nu e nici unul. E un inel simplu, unde mai pui că n-am zărit vreun semn de zgârietură sau că ar fi fost purtat.
— Ei bine, atunci, priveşte.
Spre uluiala şi disperarea lui Frodo, vrăjitorul îl azvârli dintr-o dată într-un colţ al pălălaiei din vatră. Frodo scoase un ţipăt şi căuta cleştele; dar Gandalf îl opri cu un gest.
— Aşteaptă! spuse el pe un ton autoritar, săgetându-l pe Frodo pe sub sprâncenele zburlite.
Inelul nu părea să se modifice în nici un fel. După o vreme, Gandalf se ridică, închise obloanele la ferestre şi trase perdelele, încăperea se cufundă în întuneric şi linişte, deşi clănţănitul foarfecelor lui Sam, care între timp se apropiase de ferestre, încă putea fi auzit din grădină. Preţ de câteva clipe, vrăjitorul rămase cu privirile aţintite la foc; apoi se aplecă şi, cu cleştele, trase inelul spre marginea vetrei şi imediat îl ridică de jos. Lui Frodo i se tăie răsuflarea.
— E rece, spuse Gandalf. Ia-l!
Frodo îl primi în palma tremurândă: inelul devenise mai gros şi mai greu decât oricând înainte.
— Ridică-l, îl îndemnă Gandalf. Şi uită-te la el cu atenţie. Făcu după cum i se spuse şi abia acum zări nişte linii subţiri, mai subţiri decât cele mai subţiri atingeri de penel, străbătând inelul pe din afară şi pe dinăuntru: linii de foc ce arătau ca şi cum ar fi format literele unui scris curgător. Strălucirea lor ardea privirile, şi totuşi păreau să vină de departe, ca dintr-o mare adâncime.
- Nu pot citi literele de foc, spuse Frodo cu o voce tremurată.
— Tu nu, eu însă, da. Literele sunt elfice, dintr-un alfabet străvechi, dar limba este aceea vorbită în Mordor, pe care nu am s-o rostesc aici. Dar în limba obişnuită sună cam aşa:
Doar două versuri dintr-un poem cunoscut de mult în folclorul elfilor:
Se opri câteva clipe, apoi continuă rar, cu o voce adâncă:
— Acesta este Inelul Suprem, acel Unu care să domnească peste toate celelalte. Acesta este acel Unu pe care l-a pierdut acum multe veacuri, spre marea slăbire a puterii sale. Mult mai jinduieşte după el — dar nu trebuie să-l capete.
Frodo rămase tăcut si nemişcat. Părea că teama îşi întindea o mână uriaşă, precum un nor înnegurat ridicându-se dinspre soare-răsare şi atârnând deasupra lui pentru a-l înghiţi.
— Inelul ăsta, bâigui el. Cum, cum naiba a ajuns la mine?
— Ooo! exclamă Gandalf. E o poveste foarte lungă. Începuturile sale se află undeva în Anii Negri pe care doar cei ce cunosc legendele şi-i mai amintesc. Dacă ar fi să-ţi spun toată povestea, ar trece primăvara, ar veni iarna şi pe noi tot aici ne-ar prinde.
Dar noaptea trecută îţi povesteam de Sauron cel Mare, Seniorul Întunecimii. Zvonurile pe care le-ai auzit sunt adevărate. Aşa e, a apărut din nou, părăsindu-şi refugiul din Codrul Întunecimii şi întorcându-se la bastionul lui din Turnul Întunecat din Mordor. De numele acesta chiar şi voi hobbiţii veţi fi auzit, ca de o umbră la marginea bătrânelor poveşti. Întotdeauna după o înfrângere şi un moment de acalmie, Umbra capătă o altă formă şi creşte din nou.
— Aş vrea să nu se fi întâmplat asta în vremea mea, murmura Frodo.
— Şi eu, mărturisi Gandalf, şi la fel doresc toţi cei ce trăiesc acum asemenea vremuri. Dar nu stă în puterea lor să hotărască aşa ceva. Tot ce putem hotărî este ce să facem cu timpul ce ne este dat. Şi de pe-acum, Frodo, vremea noastră a-nceput să se uite îndărăt. Duşmanul devine iute foarte puternic. Planurile lui sunt departe de a fi desăvârşite, eu aşa cred, dar sunt pe cale să se desăvârşească. Vom fi puşi la mare încercare. Am fi puşi la mare încercare chiar dacă n-ar fi vorba de acest noroc atât de plin de ameninţare.
Duşmanului îi lipseşte un singur lucru care să-i dea forţa şi ştiinţa să înfrângă orice împotrivire, să învingă şi ultima redută şi să acopere toate meleagurile cu o a doua întunecime. Îi lipseşte acest inel, Unul.
Pe Trei, cele mai nepătate dintre ele, stăpânii elfi le-au ascuns de el, mâna lui nu le-a atins şi nu le-a mânjit vreodată. Şapte erau în stăpânirea regilor gnomi, dar trei dintre acestea el le-a luat înapoi, iar pe celelalte le-au devorat dragonii. Pe nouă le-a dat oamenilor muritori, mândri şi măreţi, şi astfel i-a atras în mreje. Mult a trecut de când au căzut sub stăpânirea acelui Unu, devenind Duhuri ale Inelului, umbre sub Umbra lui mare, cei mai cumpliţi servitori ai lui. Mult a trecut de-atunci. Şi mulţi ani s-au scurs de când cele Nouă au trecut hotarele spre meleaguri străine. Dar, cine Ştie? Acum că Umbra creşte din nou, şi inelele astea s-ar putea întoarce. Dar, fie! Nu vom vorbi despre astfel de lucruri nici măcar în dimineaţa acestui ţinut, Comitatul.