Căci lucrurile astfel stau: pe cele Nouă le-a adunat pentru sine; ca şi pe cele Şapte, de n-or fi fost distruse. Trei sunt încă ascunse. Dar ele nu-i mai pricinuiesc griji. Doar de Unul acesta are trebuinţă; căci el cu mâinile lui a făcut Inelul, al lui este, şi mare parte din puterea lui de odinioară a lăsat-o să treacă în el, pentru a le putea stăpâni pe toate celelalte. Dacă va deveni din nou al lui, atunci încă o dată le va putea porunci, oriunde se vor afla, chiar şi celor Trei, şi tot ce s-a aflat sub tortură lor iarăşi va fi torturat, iar el va fi mai puternic decât oricând.
Şi iată, Frodo, care este norocul atât de plin de ameninţare. Seniorul îşi închipuia că acest Unu a pierit; că elfii l-au distrus, aşa cum ar fi trebuit s-o facă. Dar acum ştie că nu a pierit, că a fost găsit. Şi-l caută, îl caută şi toate gândurile sale asupra lui sunt îndreptate. E marea lui speranţă şi marea noastră teamă.
— De ce, de ce n-a fost distrus? striga Frodo. Şi cum de-a izbutit Duşmanul să-l piardă, dacă era atât de puternic şi pentru el atât de nepreţuit?
Strânse Inelul în pumn, ca şi cum în aceeaşi clipă văzuse degete negre întinzându-se spre a-l apuca.
— I-a fost luat, explică Gandalf. Forţa elfilor de-a i se împotrivi era mult mai mare în vremurile de demult; şi nu toţi oamenii se înstrăinaseră de ei. Oamenii din Apusime au venit în ajutorul lor. E un capitol din istoria străveche pe care am face bine să ne-o reamintim; căci tristeţe era şi în acea vreme, şi întunericul devenea tot mai gros, dar şi vitejia era mai mare precum şi faptele măreţe, şi nu cu totul în zadar. Va veni poate o zi când am să-ţi spun toată povestea, sau o vei auzi spusă pe de-a-ntregul de cineva care o ştie cel mai bine.
Deocamdată, pentru că ceea ce ai nevoie să ştii este cum a ajuns acest obiect la tine, şi atât îţi va ajunge, nu-ţi voi spune decât că Gil-galad, regele elfilor, şi Elendil din Apusime au fost cei ce l-au înfrânt pe Sauron, deşi ei înşişi au pierit în timpul luptei. Iar fiul lui Isildur, Elendil, i-a tăiat lui Sauron Inelul de pe deget şi l-a luat pentru sine. Apoi Sauron a fost înfrânt şi duhul lui a fugit şi s-a ascuns ani lungi, până când umbra lui a căpătat din nou formă în Codrul Întunecimii.
Dar Inelul s-a pierdut. A căzut în Râul cel Mare, Anduin, şi a dispărut. Căci Isildur mărşăluia spre miazănoapte de-a lungul malurilor de răsărit ale Râului şi în apropierea Câmpiilor Vesele a fost ajuns din urmă de orcii din Munţi şi aproape tot poporul său a fost ucis. El a sărit în apă, dar Inelul i-a alunecat de pe deget în timp ce înota, şi atunci orcii l-au văzut şi l-au omorât trăgând în el cu săgeţi.
Gandalf tăcu pentru câteva clipe.
— Şi acolo, continuă el, în vâltorile întunecate dintre Câmpiile Vesele, Inelul a dispărut dintre cele ştiute şi din poveste; şi chiar şi aşa, mare parte din istoria lui este cunoscută doar de puţini, iar Sfatul Înţelepţilor n-a izbutit să afle mai multe. Dar în sfârşit pot să duc eu mai departe povestea, aşa cred.
— Mult după aceea, povesti el, dar încă tare departe în urmă, lângă malurile Râului cel Mare, la marginea Ţării Pustietăţii, trăia un neam cu mâini pricepute şi iute-de-picior. După socoteala mea, se trăgeau din neamul hobbiţilor, înrudiţi cu părinţii părinţilor clanului Stoor, căci iubeau Râul şi adeseori înotau în el sau îşi făceau bărcuţe din trestie. În neamul acesta se afla o familie de vază, numeroasă şi mai bogată decât multe, şi era condusă de o bunică a lor, aspră şi ştiutoare a istoriilor străvechi, cele pe care le avea neamul lor. Cel mai iscoditor şi mai dornic de a şti din această familie se numea Smeagol. Îl pasionau rădăcinile şi tot ce se afla abia la început; se scufunda în vâltorile adânci; scormonea la rădăcinile copacilor şi ale plantelor ce creşteau; îşi sfredelea tuneluri în colnicele înverzite; şi curând nu şi-a mai ridicat privirile spre culmile dealurilor sau spre frunzele copacilor, sau la florile ce se deschideau în aer; capul şi ochii lui erau îndreptaţi în jos.
Avea un prieten, pe nume Deagol, de-aceeaşi fire cu el, cu ochi mai ageri, dar nu la fel de iute şi de vânjos. Odată au luat o barcă şi au coborât pe râu în jos, spre Câmpiile Vesele, unde creşteau, cât vedeai cu ochii, irişi şi trestii înflorite. Acolo a coborât Smeagol şi-a pornit la scormonit de-a lungul malurilor, dar Deagol a rămas în barcă să pescuiască. Dintr-o dată, un peşte mare s-a prins în cârligul lui şi, înainte să se dumirească ce se întâmpla, peştele l-a tras din barcă până-n adânc, pe fundul apei. Abia atunci a lăsat undiţa din mâna, căci i s-a năzărit că vede ceva lucind în mâl; şi, ţinându-şi răsuflarea, a-ntins mâna.
S-a înălţat apoi stropind şi împroşcând, cu rădăcini prinse-n păr şi-un pumn plin de noroi; şi a înotat spre mal. Dar, ce să vezi? Când a spălat noroiul, acolo, în mâna lui, zăcea un minunat inel de aur; lucea şi scânteia în soare, încât inima lui Deagol a tresărit de bucurie. Dar Smeagol îl urmărea de după un copac şi, în timp ce Deagol sorbea din priviri inelul, Smeagol s-a apropiat furişat din spate.
— Dă-l încoa, Deagol, dragule, a spus Smeagol peste umărul prietenului său.
— De ce? a-ntrebat acesta.
— Pentru că e ziua mea de naştere, dragule, şi mi-l doresc.
— Puţin îmi pasă. Abia ţi-am făcut un cadou, mai mult decât mă lăsau buzunarele. Eu l-am găsit şi am de gând să-l păstrez.
— Oho, nu mai spune, dragule, a pufnit Smeagol şi l-a prins pe Deagol de gât şi l-a sugrumat, căci aurul arăta minunat de strălucitor şi de frumos. Apoi şi-a strecurat inelul pe deget.
Nimeni n-a aflat vreodată ce s-a întâmplat cu Deagol; fusese ucis departe de casă, iar cadavrul ascuns după aceea cu mare grijă. Dar Smeagol s-a întors singur; şi a descoperit că familia lui nu-l putea vedea atunci când purta inelul. Era foarte încântat de descoperirea lui, drept care a ascuns inelul; îl folosea ca să afle taine, iar ceea ce afla punea în slujba vicleşugurilor şi a blestemăţiilor sale. Agerimea văzului şi ascuţimea auzului au început să fie folosite pentru tot ce pricinuia suferinţă. Inelul îi dăduse putere pe măsura faimei lui. Nu e de mirare, prin urmare, că în curând neamurile sale nu l-au mai avut la inimă şi-l ocoleau (atunci când puteau să-l vadă). Ei îl loveau, el îi muşca de picioare. S-a apucat de furtişaguri şi umbla bombănind de unul singur şi gâlgâind în fundul gâtlejului. Şi aşa i-au dat numele de Gollum, l-au blestemat şi i-au spus să dispară undeva departe; iar bunica lui, dorind linişte, l-a alungat din familie şi l-a dat afară din vizuină.
El a pornit pe drumuri singur-singurel, plângând puţin din pricina vitregiei vieţii, a luat-o în sus pe Râu, până când a ajuns la un izvor care ţâşnea din munţi, şi a apucat-o de-a lungul lui. Cu degete nevăzute prindea peşti în vâltorile adânci şi îi devora cruzi.
Într-o zi, fiind tare mare fierbinţeala, pe când se aplecă deasupra unei vâltori, a simţit o arsură la ceafă şi o lumină orbitoare din apă i-a rănit ochii umezi. S-a minunat de aceasta, căci aproape că uitase de Soarele de pe cer. Apoi, pentru ultima oară, şi-a ridicat privirile şi a ameninţat astrul cu pumnul.