Dar când şi-a plecat ochii, a văzut departe în zare tancurile Munţilor Ceţoşi, de unde cobora pârâiaşul. Şi dintr-o dată şi-a zis în sinea lui: „Ar putea fi răcoare şi umbros sub munţii aceia, acolo soarele nu m-ar mai putea zări. Rădăcinile munţilor ălora trebuie că sunt cu adevărat rădăcini; negreşit că acolo sunt îngropate mari taine, ce n-au fost descoperite nicicând de la începutul începuturilor”.
Astfel că noaptea a pornit-o spre platourile înalte, unde a găsit o grotă mică din care ţâşnea izvorul întunecat; şi ca un vierme şi-a sfredelit drum înspre inima munţilor şi a dispărut dintre toate cele ştiute. Inelul a intrat în umbrele negre laolaltă cu el, şi nici chiar făcătorul lui, atunci când puterea lui a prins din nou a creşte, n-a putut afla nimic despre el.
— Gollum! a strigat Frodo. Gollum? Adică vrei să spui că acesta este unul şi acelaşi cu creatura Gollum pe care a întâlnit-o Bilbo? Ce scârboşenie!
— Găsesc că este o poveste tristă, îşi dădu cu părerea vrăjitorul, şi s-ar fi putut prea bine întâmpla altora, chiar şi unor hobbiţi pe care i-am cunoscut.
— Nu pot să cred că Gollum a fost cumva înrudit cu hobbiţii, oricât de pe departe, spuse Frodo cu năduf. Ce gând înfiorător!
— Şi totuşi, acesta-i adevărul, răspunse Gandalf. Despre originile lor, cel puţin, ştiu mai multe decât hobbiţii înşişi. Şi chiar povestea lui Bilbo ne duce cu gândul la înrudire… În străfundurile minţilor şi amintirilor lor erau multe lucruri tare asemănătoare. Se înţelegeau unul pe altul foarte bine, mult mai bine decât l-ar înţelege un hobbit pe, să zicem, un gnom sau un orc, sau chiar pe un elf. Gândeşte-te numai la ghicitorile pe care le cunoşteau amândoi, spre exemplu.
— Da, admise Frodo. Deşi sunt şi alte neamuri, în afară de hobbiţi, care zic ghicitori, şi cam de acelaşi soi. Iar hobbiţii nu trag pe sfoară. Gollum numai asta voia, să tragă pe sfoară. Nu încerca decât să-l prindă pe săracul Bilbo pe picior greşit. Şi aş îndrăzni să spun că în răutatea lui se amuza să înceapă un joc la sfârşitul căruia îşi obţinea cu multă uşurinţă o victimă. Iar dacă pierdea, el unul nu avea de suferit.
— Din păcate, prea adevărat, consimţi Gandalf. Dar mai era ceva la mijloc, cred eu, ce încă nu vezi. Nici măcar Gollum nu era pe de-a-ntregul decăzut. S-a dovedit mai rezistent decât şi-ar fi închipuit chiar şi înţelepţii — aşa, ca un hobbit. Un ungher mic al minţii tot i-a rămas al său şi doar al său, şi prin acela pătrundea lumina, ca printr-o crăpătură în întuneric: o lumină din trecut. Cred că, la urma urmei, era plăcut să auzi din nou o voce binevoitoare, care să readucă amintiri ale vântului şi ale copacilor, ale soarelui pe iarbă şi altele asemenea, uitate.
Dar, bineînţeles, aceasta nu făcea decât ca, până la urmă, partea rea din el să fie şi mai încrâncenată — dacă nu putea fi stăpânită. Dacă nu putea fi lecuită.
Gandalf oftă.
— Dar, vai! prea puţină speranţă este pentru el. Şi totuşi, nu chiar fără de speranţă. Măcar că a avut Inelul în stăpânirea sa atât de îndelungată vreme, aproape dintotdeauna de când îşi poate aminti. Căci de mult timp nu-l mai purtase cu osârdie: în întunecimea neagră arar avea trebuinţă de el. E sigur că nu a „pălit” niciodată. E subţirel şi încă rezistent. Dar lucrul îi devora mintea, fără îndoială, şi chinul devenise aproape de neîndurat.
Toate „marile secrete” de sub munţi se dovediseră a fi doar noapte pustie — nu mai era nimic de aflat, nimic ce să merite a fi făcut, doar înfulecatul josnic şi pe ascuns şi aduceri-aminte ranchiunoase. Era nenorocit de-a dreptul. Ura întunericul, dar şi mai mult ura lumina: ura totul, şi Inelul mai presus de orice.
— Cum aşa? se miră Frodo. Nu era Inelul nepreţuitul şi singurul lucru la care ţinea? Iar dacă-l ura, de ce n-a scăpat de el, sau de ce n-a plecat, lăsându-l acolo?
— Ar trebui să începi să înţelegi, Frodo, după toate câte le-ai auzit. Îl ura şi-l iubea în egală măsură, aşa cum se ura şi se iubea pe sine. Nu putea să scape de el. Nu-i mai rămăsese voinţă pentru aşa ceva.
Un Inel al Puterii are singur grijă de sine, Frodo. Poate singur să alunece parşiv de pe deget, dar păstrătorul său nu-l abandonează niciodată. Cel mult îi dă târcoale gândul de a-l dărui altcuiva spre păstrare — şi asta doar la început, când Inelul abia începe să-l prindă în mrejele sale. Dar, din câte ştiu, doar Bilbo din toată istoria a nutrit un asemenea gând şi chiar a făcut acest lucru. A avut nevoie şi de ajutorul meu. Şi chiar şi aşa, tot nu-i venea să renunţe la el sau să-l lase deoparte. Ascultă-mă, Frodo, nu Gollum era acela care lua hotărâri, ci Inelul însuşi. Inelul l-a părăsit pe el.
— Cum adică, anume ca să-l întâlnească pe Bilbo? pufni Frodo. Un orc n-ar fi fost mai nimerit?
— Nu-i de râs, îl mustră Gandalf. Şi tu ar trebui să fii ultimul care să râdă. A fost cea mai ciudată întâmplare din întreaga istorie de până acum a Inelului: ca Bilbo să sosească exact în acel moment şi să-şi pună orbeşte mâna tocmai pe el, în întuneric.
N-a fost doar o singură putere la mijloc atunci, Frodo. Inelul încerca să ajungă înapoi la stăpânul lui. Alunecase de pe mâna lui Isildur, trădându-l; apoi, când s-a ivit ocazia, l-a prins pe sărmanul Deagol, care a fost ucis; după el, Gollum, pe care l-a devorat. Nu mai avea trebuinţă de Gollum; devenise prea mărunt şi meschin; şi, atâta vreme cât stătea cu el, Gollum nu şi-ar fi părăsit pentru nimic în lume vâltoarea adâncă. Astfel că acum, când stăpânul său se trezise încă o dată şi-şi trimitea în eter gândul său întunecat din Codrul Întunecimii, Inelul l-a abandonat pe Gollum. Doar ca să fie cules de cea de pe urmă fiinţă pe care şi-ar fi putut-o imagina; Bilbo din Comitat!
Dar în spatele acestei puteri se afla şi altceva, dincolo de orice planuri ale făurarului Inelului. Mai simplu de-atât nu pot spune: Bilbo, iar nu făurarul, era cel menit a găsi Inelul. Asta vrea să spună că şi tu ai fost menit să-l ai. Şi acesta ar putea fi un gând încurajator.
— Ba nicidecum, protestă Frodo. Deşi nu sunt sigur că te-nţeleg. Dar cum de-ai aflat toate astea despre Inel şi despre Gollum? Chiar ştii totul, sau îţi dai cu presupusul?
Gandalf îl privi pe Frodo şi ochii lui sclipiră.
— Ştiam multe şi am aflat multe, răspunse el. Dar n-am de gând să-ţi înşirui ţie toate mişcările mele. Istoria despre Elendil şi Isildur şi despre acest Unu este ştiută de toţi înţelepţii. Inelul tău se dovedeşte a fi acel Unu doar prin înscrisul de foc, dincolo de orice altă dovadă.
— Şi când ai descoperit asta? îl întrerupse Frodo.
— Doar adineauri, în această încăpere, răspunse tăios vrăjitorul. Dar mă aşteptam să găsesc ce-am găsit. M-am întors din călătoriile întunecate şi din căutările îndelungi pentru a face această ultimă încercare. E cea de pe urmă dovadă şi totul e acum mult mai limpede. Mi-a trebuit puţină chibzuială pentru a lega tot ceea ce-l privea pe Gollum şi pentru a potrivi partea lui în golul istoriei. Poate că am pornit de la presupuneri în privinţa lui Gollum, dar acum nu mai merg pe dibuite. Ştiu. L-am văzut.
— L-ai văzut pe Gollum? exclamă Frodo uluit.
— Da. Cel mai de la sine înţeles lucru pe care puteam să-l fac, cu condiţia, nu-i aşa, să-l pot face. Multă vreme am încercat, şi în cele din urmă am izbutit.
— Atunci ce s-a întâmplat după ce Bilbo i-a scăpat printre degete? Asta ştii?
— Nu cu aceeaşi limpezime. Ce ţi-am spus este tot ceea ce s-a îndurat Gollum să spună — deşi, bineînţeles, nu cu aceleaşi vorbe. Gollum este un mincinos, încât trebuie să-i cerni zisele. Bunăoară, a spus despre Inel că este „darul pe care l-a primit la naştere” şi altfel nicicum nu l-ar numi. A spus că l-a primit de la bunica lui, care avea nemăsurat de multe asemenea lucruri frumoase. De tot râsul povestea asta. N-am de ce mă îndoi că bunica lui Smeagol a fost o mare stăpână de clan, o persoană importantă în felul ei, dar a spune că avea multe inele elfice este peste închipuire, iar cât despre faptul că le-a şi dăruit, asta este o minciună. Dar o minciună cu un sâmbure de adevăr.