Uciderea lui Deagol l-a urmărit pe Gollum, drept care şi-a născocit o dezvinovăţire, pe care a repetat-o „nepreţuitului” său de nenumărate ori, în timp ce rodea la oase în întuneric, până când aproape că a ajuns să creadă singur în propria invenţie. Era ziua lui de naştere. S-ar fi cuvenit ca Deagol să-i dea lui inelul. Nu încăpea îndoială că tocmai de aceea şi apăruse inelul, ca să-l primească el cadou. Era cadoul de ziua lui de naştere, şi aşa mai departe.
L-am suportat cât m-au ţinut răbdările, dar trebuia să aflu adevărul cu orice preţ, şi într-un târziu a trebuit să fiu nemilos. L-am ameninţat cu focul şi-am stors de la el povestea adevărată, fărâmă cu fărâmă, laolaltă cu tot felul de mârâituri şi smiorcăituri. Socotea că n-a fost înţeles cum trebuie, că m-am purtat rău cu el. Dar când, în sfârşit, mi-a zis povestea lui, până la jocul Ghicitorilor şi la fuga lui Bilbo, n-a mai vrut să scoată un singur cuvânt, doar câteva aluzii nedesluşite. O altă teamă, mai mare decât eram în stare să-i inspir, îl încolţea. Cu jumătate de gură mormăia că o să pună din nou mâna pe ce era al lui. O să vadă lumea cum nu el era ăla care să stea să se lase burduşit şi înghesuit într-o gaură şi apoi jefuit. Gollum are prieteni buni acum, prieteni buni şi tare puternici. O să-l ajute. Baggins o să plătească pentru ce-a făcut. Ăsta era gândul ce-l frământa. Îl ura pe Bilbo, i-a blestemat numele. Mai mult chiar, ştia de unde venea.
— Dar cum de-a aflat acest lucru? se miră Frodo.
— Păi, cât despre nume, Bilbo a fost destul de zăbăuc să i-l spună chiar el lui Gollum; după care, din clipă în care a ieşit la suprafaţă, lui Gollum nu i-a fost greu să descopere ţara de unde venea. Da, da, căci a ieşit la lumină. Dorul după Inel s-a dovedit mai puternic decât teama lui de orci sau chiar de lumină. După un an sau doi a părăsit munţii. Vezi tu, deşi mai era legat de Inel prin dorinţa de a-l avea, acesta nu-l mai devora. Drept care, Gollum începuse întrucâtva să redevină el însuşi. Se simţea bătrân, îngrozitor de bătrân, dar mai puţin timid, şi era flămând de moarte.
Încă se temea de lumină, lumina Soarelui şi a Lunii, o ura chiar şi întotdeauna o va face, cred eu; dar e viclean. A descoperit cum să se ascundă de lumina zilei şi de lucirea lunii, cum să umble cu repeziciune şi neauzit în toiul nopţii, desluşindu-şi drumul cu ochii lui palizi şi reci, şi cum să prindă vietăţi mici şi luate pe nepregătite. Hrana cea nouă şi aerul proaspăt l-au făcut să se întremeze şi să capete îndrăzneală. A ştiut cum să ajungă în Codrul Întunecimii, aşa cum era de aşteptat.
— Acolo ai dat peste el?
— Acolo l-am văzut, răspunse Gandalf, dar înainte de asta paşii l-au dus departe, pe urmele lui Bilbo. Uşor nu mi-a fost să scot ceva de la el, căci vorbirea-i era întreruptă de blesteme şi ameninţări. „Ce-are în buzunăraşele lui?” spunea hodoronc-tronc. „Nu zicea nimic, nici un nepreţuit. Mică păcăleală. Nici gând de întrebare cinstită. Întâi m-a tras pe sfoară, asta a făcut. A încălcat regulile. Ar fi trebuit să-l strângem cu uşa, da, nepreţuitule. Şi asta vom face, da, nepreţuitule!”
Uite aşa vorbea. Nu cred că mai vrei s-auzi. Obositoare zile-am mai avut din pricina asta. Dar din vorbele scăpate printre mârâituri am priceput că labele lui vâslitoare îl duseseră în cele din urmă până-n Esgaroth, şi chiar până pe uliţele din Ţinutul de Jos, unde-a tras cu urechea şi cu ochiul în dreapta şi-n stânga. Ei bine, veştile despre întâmplările cele mari străbătuseră Ţara Pustietăţii în lung şi-n lat, şi erau mulţi cei care auziseră de numele lui Bilbo şi ştiau de unde se trăgea. Nu făcuserăm nici o taină din călătoria noastră de întoarcere până la casa lui de la Soare-Apune. Urechile fine ale lui Gollum aveau curând să afle tot ceea ce voia el.
— Atunci de ce nu i-a luat şi mai departe urma lui Bilbo? nu se dumiri Frodo. De ce n-a venit în Comitat?
— Aaaa, făcu Gandalf, ajungem şi la asta. Bănuiesc că Gollum a încercat să vină. Dar apoi a renunţat. Nu de drumurile lungi se temea, sunt sigur de asta. Nu, altceva l-a făcut să-şi schimbe gândul. Aşa cred prietenii mei, cei pe care i-am rugat să-l urmărească.
Întâi s-au luat după el elfii Pădurilor, o treabă uşoară pentru alde ei, căci urmele lui erau încă proaspete atunci. I-au dus în Codrul Întunecimii şi înapoi afară din el, deşi de prins nu l-au putut prinde. Pădurea vuia de veşti despre el, poveşti înspăimântătoare chiar şi printre fiare şi zburătoare. Pădurenii spuneau că pe meleaguri străine bântuia o nouă ameninţare, o stafie ce se hrănea cu sânge. Se căţăra în copaci spre a găsi cuiburi; se furişa în vizuine pentru a găsi puii; se strecura prin ferestre în căutarea leagănelor.
Dar la marginea dinspre soare-apune a Codrului Întunecimii, urmele o luau într-altă parte. Se îndreptau spre miazăzi, părăsind tărâmul elfilor Pădurii şi pierzându-se curând. Atunci am făcut o mare greşeală. Da, Frodo, şi nici măcar nu era prima; deşi mă tem că se va dovedi cea mai rea dintre toate. Am lăsat totul baltă. L-am lăsat să dispară; căci la acea vreme aveam multe altele la care să mă gândesc şi încă mă încredeam în poveştile lui Saruman.
Dar asta a fost cu ani în urmă. De atunci mi-am răscumpărat greşeala cu nenumărate zile întunecoase şi primejdioase. Urmele se răciseră de mult când am pornit încă o dată în căutarea lor, după ce Bilbo a plecat de-aici. Şi căutarea mea ar fi fost în van, dacă n-aş fi primit ajutorul unui prieten: Aragorn, cel mai mare călător şi vânător din evul acesta al lumii. Laolaltă am răscolit după Gollum în lungul şi-n latul Ţării Pustietăţii, fără de speranţă şi fără de izbândă. Dar în cele din urmă, când renunţasem la urmărire şi mă-ndreptam spre alte meleaguri, am dat de Gollum. Prietenul meu s-a întors din mari primejdii, aducând cu sine creatura aceea nenorocită.
Ce făcuse şi ce dresese n-a vrut cu nici un chip să spună. Nu făcea decât să plângă şi să ne învinuiască de cruzime, cu gâtlejul plin de gâlgâituri: şi când l-am luat mai din scurt, a-nceput să se văicărească, să se chircească şi să-şi frece una de alta palmele lui lungi, lingându-şi degetele de ziceai că-l dor, ca şi cum îşi amintea de niscai torturi de demult. Dar mă tem că nu încape nici o îndoială: şi-a urmat drumul încet şi furişat, pas cu pas, milă după milă, înspre miazăzi, înspre Ţinutul Mordor în cele din urmă.
În încăpere se aşternu o tăcere grea, Frodo îşi auzea inima cum bătea. Chiar şi afară totul părea cufundat în neclintire. Nu mai răsuna nici clănţănitul foarfecelor lui Sam.
— Da, înspre ţara Mordor, repetă Gandalf. Vai, da! Mordor atrage toate relele, şi Puterea Întunecimii îşi adună întreaga voinţă pentru a le strânge acolo. Inelul Duşmanului şi-a pus şi el pecetea asupra lui, făcându-l să răspundă chemării. Şi întreaga suflare vorbea în şoapte despre noua Umbră de la Miazăzi, şi despre ura pe care aceasta o nutrea pentru ceea ce se găsea la Miazănoapte. lată care erau noii lui prieteni de nădejde, care îl vor ajuta în răzbunarea-i!
Nebun nenorocit! Acolo avea să înveţe multe, prea multe pentru liniştea lui. Şi, mai devreme sau mai târziu, cum stă la pândă la hotare, căutând să afle şi să vadă, tot avea să fie prins şi luat pe sus — iar apoi la întrebări. Şi mă tem c-aşa s-au întâmplat lucrurile. Când a fost găsit, trecuse multă vreme de când zăbovea pe acele meleaguri, acum se întorcea. Cu misia de a pune la cale o ticăloşie. Dar prea puţin contează asta acum. Cea mai mare ticăloşie a sa o împlinise.