Se apropie de fereastră, trase perdelele la o parte şi deschise obloanele. Soarele inundă iarăşi încăperea. Sam trecu pe poteca din gradină, fluierând.
— Iar acum, se răsuci vrăjitorul către Frodo, hotărârea rămâne s-o iei tu. Dar am să te ajut mereu.
Puse o mână pe umărul lui Frodo.
— Am să te ajut să duci această povară atâta vreme cât va apasă pe umerii tăi. Numai că trebuie să facem ceva, cât de curând. Duşmanul se mişcă.
Urmă o tăcere lungă. Gandalf se aşeză la locul lui şi pufăi din pipă, căzut parcă pe gânduri. Ai fi zis că ţinea ochii închişi, doar că pe sub gene îl urmărea pe Frodo cu mare atenţie. Frodo îşi aţintise privirile la tăciunii încinşi din vatră, până când în faţa ochilor nu mai avu altceva decât roşeaţa jarului, ca şi cum s-ar fi uitat în adâncurile unei fântâni de foc. Gândul îi era dus la acel Hău de la Capătul Lumii de care vorbeau legendele şi la înspăimântătorul Munte de Foc.
— Ei, spuse Gandalf deodată. La ce ţi-e gândul? Ai hotărât ce faci?
— Nu, răspunse Frodo, desprinzându-se din acea întunecime şi descoperind, spre mirarea sa, că nu era câtuşi de puţin întuneric şi că afară, pe geam, zărea grădina scăldată în soare. Sau poate că da, continuă el. Dacă am înţeles bine ceea ce mi-ai spus, cred că trebuie să păstrez Inelul şi să-l păzesc, cel puţin o vreme, orice mi-ar face.
— Orice ţi-ar face, o va face încet, prea încet pentru a fi nefast, dacă acesta ţi-e gândul cu care-l păstrezi, îi spuse Gandalf.
— Nădăjduiesc. Dar mai nădăjduiesc să găseşti curând un păstrător mai bun pentru el. Până atunci însă, îmi pare că sunt o primejdie, o primejdie pentru toţi cei care trăiesc în preajma mea. Nu pot să păstrez Inelul şi totodată să rămân aici. Ar trebui să părăsesc Fundătura, să părăsesc Comitatul, să las totul în urmă şi să plec, oftă Frodo. Mi-ar plăcea să salvez ţinutul ăsta, dacă-mi stă în putinţă — chiar dacă au fost vremuri când i-am socotit pe locuitorii lui mai nătângi şi mai grei de cap decât o pot spune vorbele, şi când mă bătea gândul că un cutremur sau o năvală a dragonilor le-ar prinde bine. Dar acum nu mai gândesc la fel. Simt că atâta vreme cât Comitatul rămâne în urma mea, în afara primejdiei şi în pace, drumeţia îmi va părea mai uşor de îndurat; am să ştiu că undeva se află un liman sigur, chiar dacă tălpile mele nu-l vor mai atinge.
De bună seamă că uneori mi-a stat în gând să plec, continuă Frodo, dar socoteam că e aşa, ca şi cum ţi-ai lua lumea-n cap, un şir de aventuri la fel ca ale lui Bilbo, poate şi mai grozave, care se vor sfârşi cu bine. Acum însă ar însemna să pornesc în pribegie, să fug dintr-o primejdie în altă primejdie, trăgându-le după mine. Şi gândesc că trebuie să plec singur, dacă tot trebuie s-o fac, şi astfel să salvez Comitatul. Dar mă simt tare mic şi cu rădăcini adânci şi, cum să spun, disperat. Duşmanul este atât de puternic şi de înfricoşător.
În timp ce vorbea, o mare dorinţă de a-l urma pe Bilbo se stârnise în inima lui, dar acest lucru nu i-l mai spuse lui Gandalf — dorinţa de a-l urma pe Bilbo, şi, cine ştie, chiar de a-l găsi. Era atât de puternică, încât îi înfrângea teama: se simţea în stare să iasă afară în fugă şi apoi s-o ia la vale pe drum, chiar şi fără pălărie, aşa cum făcuse şi Bilbo într-o dimineaţă asemănătoare, cu multă vreme în urmă.
— Dragul meu Frodo! exclamă Gandalf. Cu adevărat hobbiţii sunt creaturi uluitoare, aşa cum am spus şi înainte. Poţi învăţa tot ce e de ştiut despre obiceiurile lor într-o lună de zile, şi chiar şi după o sută de ani te pot lua prin surprindere când te aştepţi mai puţin. Nu speram să primesc un asemenea răspuns, nici măcar de la tine. Dar Bilbo n-a dat greş când te-a ales ca moştenitor al lui, deşi prea puţin s-a gândit cât se va dovedi de important acest lucru. Mă tem că ai dreptate. Inelul nu va putea să mai stea ascuns în Comitat prea multă vreme; iar pentru binele tău, cât şi al altora, va trebui să pleci şi să laşi numele de Baggins în urmă. Nu vei fi în siguranţă câtă vreme porţi acest nume, indiferent dacă este dincolo de hotarele ţinutului sau în Pustietate. Am să-ţi dau un nume de călătorie. Când vei pleca, fă-o sub numele de domnul Subdeal .
Dar nu cred că e neapărată nevoie să o porneşti de unul singur. Asta în cazul în care ştii pe cineva de încredere şi care va voi să te însoţească — şi pe care ai fi pregătit să-l bagi în primejdii necunoscute. Dar dacă îţi vei căuta un tovarăş, fii cu băgare de seamă pe cine alegi. Şi fii cu băgare de seamă la ceea ce spui, chiar şi prietenilor celor mai apropiaţi. Duşmanul are multe iscoade şi feluri nenumărate de-a prinde de veste.
Se opri dintr-o dată din vorbit, parcă în ascultare. Abia acum îşi dădu Frodo seama câtă linişte era peste tot, înăuntru şi în afară. Gandalf se furişă până aproape de una dintre ferestre. Apoi, cu un salt, se repezi la pervaz, întinse mâna afară şi o îndreptă în jos. Se auzi un chiţăit şi în clipă următoare se ivi capul numai cârlionţi al lui Sam Gamgee, tras de o ureche.
— Măi, măi, pe barba mea, făcu Gandalf. Sam Gamgee să fie? Păi, şi cam ce faci mata aici?
— Cerul să vă binecuvânteze, domnu’ Gandalf, stăpâne, bâigui Sam. Nimic. Tocmai tundeam malul de iarbă de sub fereastră, dacă mă-nţelegeţi.
Îşi ridică foarfecele şi le clănţăni drept mărturie.
— Nu te-nţeleg, se încruntă Gandalf. Cam de multişor n-am mai auzit zgomotul foarfecelor tale. De când asculţi la colţ?
— S-ascult la colţ, stăpâne? Nu prea înţeleg, să-mi fie cu iertare. Nu sunt colţuri la Fundătura, ăsta-i adevăru’.
— Nu face pe prostul! Ce-ai auzit şi de ce ascultai?
Ochii lui Gandalf scăpărară şi sprâncenele lui se zburliră precum ţepii unui arici.
— Domnu’ Frodo, stăpâne! ţipă răguşit Sam. Nu-l lăsaţi să-mi facă vreun rău, stăpâne! Nu-l lăsaţi să mă preschimbe în ceva nefiresc! Tătâne-meu ar suferi prea mult. N-am avut gânduri rele, pe onoarea mea, stăpâne!
— N-o să-ţi facă nici un rău, îl asigură Frodo, abia stăpânindu-şi râsul, deşi el însuşi era uluit şi oarecum nedumerit. Ştie la fel de bine ca şi mine că n-ai gânduri rele. Dar vino-ţi în fire şi răspunde-i la întrebări fără ocolişuri.
— Păi, stăpâne, zise Sam, tremurând. Am auzit ceva ce n-am priceput, despre un duşman şi despre inele şi despre domnu’ Bilbo, stăpâne, şi dragoni şi un munte înfricoşător şi… şi despre elfi, stăpâne. Am ascultat pentru că nu m-am putut stăpâni, dacă mă-nţelegi. Cerul să mă aibă-n pază, stăpâne, da’ mie-mi plac poveşti dintr-astea. Şi mai şi cred în ele, orice-ar zice Ted. Elfii, stăpâne! Tare-aş vrea să-i văd. N-aţi putea să mă duceţi să văd elfi, stăpâne, când o fi să plecaţi?
Dintr-o dată Gandalf izbucni în râs.
— Hai înăuntru! strigă el şi, întinzând braţele amândouă, îl săltă pe înmărmuritul Sam, cu foarfece şi fire de iarbă cu tot, de-a dreptul prin fereastră şi-l depuse pe podea.
— Să te ia să-i vezi pe elfi, ai? spuse el, scrutându-l îndeaproape pe Sam, dar cu faţa tresărindu-i într-un zâmbet. Care va să zică ai auzit că domnul Frodo pleacă?
— Am auzit, stăpâne. Şi de-asta era cât p-aci să mă-nec: după cât se pare, m-aţi auzit. Am încercat să mă stăpânesc, stăpâne, da’ mi-a scăpat din gâtlej: eram atât de tulburat.
— Nu se poate altfel, Sam, spuse Frodo întristat.