Vorbea cu detaşare, lui Frodo îi făcu însă impresia că arăta cam îngrijorat.
— S-a întâmplat ceva? îl întrebă el.
— N-aş zice; doar că am auzit ceva ce m-a cam neliniştit şi care trebuie cercetat mai îndeaproape. Dacă voi socoti că e neapărată nevoie să pleci imediat, mă voi întoarce cât mai repede, sau măcar iţi voi trimite vorbă. Între timp, ţine-te de planul tău, însă ai grijă mai mult decât oricând, mai ales de Inel. Dă-mi voie să ţi-o mai repet o dată foarte răspicat: nu-l folosi!
În zori plecă.
— Pot să mă întorc în orice zi, spuse la despărţire. Şi cel mai târziu voi fi înapoi la petrecerea de despărţire. Gândesc că, la urma urmei, tot vei avea nevoie de tovărăşia mea pe Drum.
O vreme, Frodo a fost destul de neliniştit, şi se tot întreba oare ce anume auzise Gandalf; dar încetul cu încetul îngrijorarea i se risipi şi vremea bună îl ajută să uite de griji pentru un timp. Comitatul nu prea avusese parte de o vară atât de frumoasă şi de o toamnă atât de îmbelşugată; pomii erau împovăraţi de mere, iar porumbul crescuse înalt şi plin de ştiuleţi.
Era în plină toamnă când Frodo începu încă o dată să-şi facă griji din pricina lui Gandalf. Septembrie era pe sfârşite şi de la vrăjitor nici o veste. Ziua de naştere şi mutarea se apropiau, dar el nu venea şi nu trimitea vorbă. Fundătura intră în forfota pregătirilor. Câţiva dintre prietenii lui Frodo veniră să stea cu el şi să pună umărul la împachetat: printre ei se aflau şi Fredegar Bolger, Folco Boffin şi, bineînţeles, prietenii săi intimi, Pippin Took şi Merry Brandybuck. Cu ajutorul lor, toată locuinţa ajunse curând întoarsă cu fundu-n sus.
Pe 20 septembrie, două căruţe acoperite şi pline ochi au pornit spre Ţara Iedului, ducând mobila şi bunurile pe care Frodo nu le vânduse spre noua lui locuinţă şi urmând drumul ce traversa Podul Viniac. A doua zi, pe Frodo l-a cuprins cu adevărat îngrijorarea, drept care n-a făcut altceva decât să se uite şi iar să se uite după Gandalf. Zorii zilei de joi, dimineaţa aniversării sale, s-au ivit la fel de senini şi de frumoşi ca şi în acea dimineaţă de demult, a marii petreceri a lui Bilbo. Dar Gandalf nici acum n-a apărut. Seara, Frodo a dat petrecerea de despărţire în cerc restrâns. O cină pentru sine şi cele patru ajutoare ale sale; dar era tulburat şi n-avea chef de petrecere. Gândul că în curând trebuia să se despartă de tinerii lui prieteni îi îngreuna inima. Se întreba cum să facă să le împărtăşească hotărârea pe care o luase.
Cei patru hobbiţi erau tare veseli şi curând petrecerea începu să se încălzească, în ciuda absenţei lui Gandalf. În sufragerie nu mai rămăsese altceva în afara unei mese şi a câtorva scaune, dar mâncarea era bună, iar vinul aşijderea: vinul lui Frodo nu ajunsese printre obiectele vândute familiei Sackville-Baggins.
— Nu ştiu ce s-o alege de restul lucrurilor mele când vor încăpea în ghearele S.B.-ilor, dar cel puţin ăstuia i-am găsit un adăpost bun, spuse Frodo, golindu-şi paharul. Era ultimul strop din „Podgoriile Vechi”.
După ce cântară multe cântece şi vorbiră despre şi mai multe lucruri pe care le făcuseră împreună, ridicară paharul în cinstea zilei de naştere a lui Bilbo şi băură în sănătatea Iui şi a lui Frodo, aşa după cum era obiceiul încetăţenit de Frodo. Apoi ieşiră ca să ia o gură de aer curat şi să se uite la stele, după care se duseră la culcare. Petrecerea lui Frodo luase sfârşit, dar Gandalf tot nu venise.
A două zi dimineaţă încărcară într-o căruţă restul de bagaje. Pe capră urcă Merry şi, însoţit de Grasunu’ (adică Fredegar Bolger), o luă din loc.
— Cineva trebuie să ajungă acolo înaintea ta şi să te aştepte cu casa încălzită, spuse el. Păi, atunci pe curând — poimâine, înţeleg, dacă nu vă opriţi să dormiţi undeva pe drum.
După prânz, Folco se duse acasă, dar Pippin mai zăbovi. Frodo era agitat şi neliniştit, tot trăgea cu urechea, doar-doar o auzi paşii lui Gandalf. Se hotărî să aştepte până la căderea nopţii. După care, în cazul în care Gandalf avea neapărată nevoie de el, se va duce direct la Scobitura Râului, poate chiar va ajunge primul. Pentru că Frodo mergea pe jos. Planul lui era să străbată distanţa între Hobbiton şi Pontonul Cotuascuns ca într-o plimbare, fără să se grăbească — şi asta din plăcere şi din dorinţa de a mai vedea o ultimă oară Comitatul, mai mult decât din orice alt motiv.
— Unde mai pui că mă va ajuta să-mi intru puţin în formă, spuse el, uitându-se la sine într-o oglindă prăfuită din holul pe jumătate golit de mobilă.
De multă vreme nu mai făcuse plimbări lungi, drept care avea impresia că imaginea din oglindă arăta puţin cam fleşcăită.
După prânz, familia Sackville-Baggins se înfiinţă în persoana Lobeliei şi a fiului ei Lotho cel roşcovan, spre iritarea lui Frodo.
— În sfârşit a noastră, suspină Lobelia trecând pragul.
Lipsă de politeţe, şi nici măcar adevărat nu era, căci sălaşul devenea al ei abia după miezul nopţii. Dar să fim îngăduitori cu Lobelia: până să primească vizuina, fusese nevoită să aştepte cu şaptezeci şi şapte de ani mai mult decât sperase la început, şi iată că acum avea o sută de ani. Oricum, venise să se asigure că nimic din ceea ce cumpărase nu dispăruse; şi dorea cheile. I-a luat destul de mult să se declare satisfăcută, căci adusese cu sine o listă a tuturor lucrurilor, pe care a dorit să o verifice de la un cap la altul, într-un târziu plecă împreună cu Lotho şi cu cheia în buzunar, după ce i s-a promis că cealaltă cheie îi va fi lăsată la familia Gamgee, la Puşca-n-traistă. Promisiune care a făcut-o să mârâie şi să nu-şi ascundă gândul că familia aia ar fi în stare să golească vizuina în timpul nopţii. Frodo nu i-a oferit nici măcar o ceaşcă de ceai.
În schimb, după plecarea ei, a băut ceai cu Pippin şi Sam Gamgee în bucătărie. În mod oficial, se ştia că Sam se ducea în Ţara Iedului „ca să-l servească pe domnu’ Frodo şi să se ocupe de grădinărit”: un aranjament consfinţit de Unchiaş, deşi asta nu-l consola pentru faptul că avea să o aibă pe Lobelia drept vecină.
— Ultima noastră cină la Fundătura, spuse Frodo, împingând în spate scaunul.
Spălatul vaselor îl lăsară în seama Lobeliei. Pippin şi Sam strânseră curelele celor trei raniţe, apoi îngrămădiră totul pe verandă. Pippin coborî în gradină ca să-i arunce o ultimă privire. Sam dispăru.
Soarele asfinţea. Vizuina Fundăturii părea tristă, sumbră şi vraişte. Frodo trecu încă o dată prin toate încăperile familiare şi văzu lumina asfinţitului pălind pe pereţi şi umbrele crescând prin unghere. În vizuină se înstăpânea întunericul. Frodo ieşi, coborî spre poarta de la capătul potecii şi de acolo mai merse puţin pe Drumul Măgurii la vale. Aproape că se aştepta să-l vadă pe Gandalf apropiindu-se cu paşi mari prin înserare.
Cerul era senin, iar stelele prindeau să strălucească.
— O să fie o noapte frumoasă, gândi el cu voce tare. Semn bun de început. Am poftă să umblu. Nu mai am răbdare să stau locului. O s-o pornesc la drum, şi Gandalf trebuie să-mi ia urma.
Se răsuci ca să se întoarcă acasă, dar imediat se opri, căci auzise glasuri chiar după colţ, la capătul uliţei Puşca-n-traistă. Una dintre voci era cu siguranţă a bătrânului Unchiaş; cealaltă era necunoscută şi oarecum neplăcută. Frodo nu desluşea ce spunea, auzind doar răspunsurile Unchiaşului, care erau cam ţâfnoase. Bătrânul părea să se fi pierdut cu firea.
— Nu, domnu’ Baggins a plecat. Azi-dimineaţa a plecat, iar Sam al meu s-a dus cu eclass="underline" şi şi-a luat şi toate lucrurile. Da, a vândut şi a plecat, cum v-am spus. De ce? Nu-i treaba mea, şi nici a domniei voastre. Încotro? Ăsta nu-i un secret. S-a mutat la Cotuascuns, sau pe-acolo pe undeva, în vale. Da, aşa e — o bucată bună de drum. Eu unu’ n-am fost nicicând atât de departe; ăia din Ţara Iedului sunt cam ciudaţi. Nu, nu pot să-i dau nici un fel de ştire. Noapte bună.