Se auziră paşi depărtându-se în josul Măgurii. Cu oarece mirare, Frodo se pomeni stăpânit de un sentiment de uşurare că paşii nu urcaseră Măgura spre el. „Cred că m-am săturat de întrebări şi de toată iscodirea asta în legătură cu ce fac şi ce dreg, îşi zise el. Ce fiinţe curioase sunt toţi!” Mai că-i venea să se ducă la Unchiaş şi să-l întrebe cu cine stătuse de vorbă; dar, gândindu-se mai bine (sau mai rău), făcu repede cale întoarsă spre Fundătura.
Pippin şedea pe raniţa lui, în verandă. Sam nu se zărea nicăieri. Frodo intră în întunericul casei.
— Sam! strigă el. Sam! E vremea!
— Vin, stăpâne! se auzi răspunsul de undeva din adânc, urmat curând de Sam însuşi, care se ştergea la gură.
Îşi luase rămas-bun de la butoiul cu bere din pivniţă.
— Totu-mbarcat, Sam? întrebă Frodo.
— Da, stăpâne. Asta o să-mi ajungă pentru o vreme. Frodo închise şi încuie uşa rotundă, iar cheia i-o dădu lui Sam.
— Fugi şi du-o acasă, Sam! îi spuse el. Apoi tai-o pe uliţă şi vino cât poţi de repede la poarta dinspre drumul de dincolo de Pajişti. În seara asta nu trecem prin sat. Prea multe urechi ciulite şi prea mulţi ochi la pândă.
Sam porni ca din puşcă.
— Ei, în sfârşit la drum! spuse Frodo.
Îşi aburcară raniţele în spate, îşi luară toiegele şi dădură colţul spre latura de apus a vizuinei Fundăturii.
— Rămâi cu bine! mai zise Frodo, uitându-se la fereastra neagră şi oarbă.
Flutură mâna, se răsuci pe călcâie şi (pornind pe urma lui Bilbo, numai că el nu ştia asta) grăbi pasul după Peregrin, la vale pe poteca din gradină. La capătul de jos al acesteia, trecură gardul viu pe la pârleaz şi o apucară spre câmpuri, pierzându-se în întuneric precum foşnetul vântului prin iarbă.
La poala Măgurii, în partea ei dinspre soare-apune, ajunseră la poarta ce dădea într-un drum îngust. Acolo se opriră şi-şi aranjară curelele raniţelor. După puţin timp se ivi şi Sam, apropiindu-se cu paşi repezi şi gâfâind din greu; raniţa grea i se înălţa mult peste umeri, iar pe cap îşi pusese un sac ţuguiat, fără formă şi pleoştit, despre care zicea că-i pălărie. Pe întuneric, Sam semăna tare mult cu un gnom.
— Mai că-mi vine să cred că mi-aţi dat tot ce era mai greu, zise Frodo. Mi-e milă de melci şi de toate vieţuitoarele ce-şi cară casa în spinare.
— Aş putea să mai iau încă multe, stăpâne. Raniţa mea e destul de uşoară, minţi Sam, făcând pe grozavul.
— Ba nu poţi, Sam, îl contrazise Pippin. Las’ că-i face bine. N-are nimic în plus decât ce ne-a zis să împachetam. A cam lâncezit în ultima vreme, dar după ce-o să meargă o bucată de drum, o să i se pară mai uşor.
— Fii bun cu un biet hobbit bătrân! pufni Frodo în râs. Pun rămăşag că am să fiu la fel de subţire ca o nuia de trestie înainte să ajungem în Ţara Buck. Vorbeam şi eu ca să nu tac. Am bănuiala că tu, Sam, ai încărcat mai mult decât ţi-era partea, dar o să am grijă când ne-om face din nou bagajele.
Îşi luă toiagul.
— Ei, la toţi ne place să umblăm prin întuneric, mai zise el, aşa că hai să lăsăm în urmă câteva mile înainte să tragem un pui de somn.
O vreme urmară drumul spre vest. Apoi, părăsindu-l, o apucară spre stânga şi, tăcuţi ca şi până atunci, se îndreptară încă o dată spre câmpuri. Mergeau în şir, de-a lungul gardurilor vii şi al crângurilor, în timp ce noaptea cobora tot mai întunecoasă peste ei. În pelerinele lor negre, erau la fel de nevăzuţi că şi cum ar fi purtat toţi trei inele magice. Şi întrucât erau hobbiţi şi încercau să umble cât mai neauziţi, nu făceau nici un zgomot, nici cât le-ar fi putut hobbiţii înşişi desluşi. Până şi sălbăticiunile câmpurilor şi ale pădurilor rămaseră neştiutoare de trecerea lor.
După un timp traversară Apa, la vest de Hobbiton, pe un podeţ îngust de scânduri. În acel loc, râul nu era decât o panglică neagră şerpuitoare, mărginită de arini înclinaţi deasupra văii. La o milă său două spre sud traversară iute marele drum ce venea dinspre Podul Vimac; acum se găseau în Ţara Tuc şi, cotind spre sud-est, se îndreptară spre ţinutul Dealului Verde. Începând să urce primele coaste, se uitară în urmă şi zăriră lămpaşele din Hobbiton licărind în depărtare, în valea domoală a Apei. Curând aşezarea dispăru în faldurile pământului întunecat, urmată fiind de Lângă Ape şi de iazul cenuşiu din vecinătate. După ce lumina ultimei gospodării rămase mult în urmă, sclipind când şi când printre copaci, Frodo se răsuci încă o dată şi-şi flutură mâna în semn de rămas-bun.
— Mă-ntreb dacă-mi va fi dat să mai privesc vreodată valea asta, zise el încet.
După aproape trei ore de mers, făcură un popas. Noaptea era senină, răcoroasă şi înstelată, dar câteva pale de negură ca nişte fuioare de fum prindeau a urca pripoanele dealurilor dinspre pâraie şi lunci adânci. Ramuri subţiri legănate de un vânt uşor deasupra capetelor lor teşeau o plasă neagră pe cerul palid. Cei trei încropiră o gustare modestă (aşa, ca pentru hobbiţi) şi purceseră mai departe. Curând ajunseră la un drum îngust ce urca şi cobora, până se pierdea cenuşiu în întunericul din faţă: drumul spre Pădureni şi Stogu şi spre Pontonul Cotuascuns se desprindea în sus din drumul principal din valea Apei şi cotea pe la poalele Dealurilor Verzi spre Capătul Împădurit, un colţ sălbatic al Meleagului de la Soare-Răsare.
Merseră ce merseră şi nimeriră pe o cărare tăiată adânc printre copaci înalţi ce-şi foşneau în noapte frunzele uscate. Întunericul era de nepătruns. Începură să vorbească şi să fredoneze toţi trei încetişor o melodie, căci se găseau acum departe de orice ureche iscoditoare. Apoi se cufundară din nou în tăcere, iar Pippin prinse a rămâne în urmă. Într-un târziu, când poteca deveni tot mai abruptă pe povârniş în sus, se opri şi căscă.
— Mi-e atât de somn, zise el, că în curând o să mă prăbuşesc în mijlocul potecii. Aveţi de gând să dormiţi în picioare? Aproape că-i miezul nopţii.
— Credeam că-ţi place să umbli pe întuneric, spuse Frodo. Dar nu ne mână nimeni de la spate. Merry se aşteaptă să ajungem poimâine în timpul zilei; avem, prin urmare, încă două zile. Vom poposi în primul loc mai potrivit.
— Vântul e de la soare-apune, zise Sam. Dacă ajungem de partea cealaltă a dealului ăstuia, stăpâne, o să găsim un loc adăpostit si îndeajuns de tihnit. Chiar deasupra noastră e o pădure uscată de brazi, dacă-mi aduc bine aminte.
Sam cunoştea regiunea pe o rază de douăzeci de mile jur-împrejurul aşezării Hobbiton, dar mai mult nici că ştia din geografie.
Chiar în vârful dealului dădură peste peticul de pădure de brazi. Părăsind poteca, se afundară în întunericul adânc al brazilor, greu de mirosul de răşină, şi adunară vreascuri uscate şi conuri ca să încingă un foc. Curând flăcările trosneau vesel la rădăcina unui brad uriaş, iar ei rămaseră o vreme aşezaţi în jurul lui, până când capetele începură să le cadă în piept. Atunci, alegându-şi fiecare un cotlon între rădăcinile primitoare, se făcură covrig sub pelerine şi pături şi în scurtă vreme adormiră. Hotărâseră să nu stea nimeni de pază; nici măcar Frodo nu se temea încă de vreo primejdie, căci se mai aflau în inima Comitatului. Câteva vietăţi se apropiară şi îi priviră după ce focul se stinse. O vulpe ce trecea prin pădure cu niscai treburi de-ale ei se opri câteva minute şi adulmecă îndelung.