„Hobbiţi, îşi spuse în sinea ei. Şi ce mai urmează? Am auzit de tot felul de lucruri ciudate prin partea asta de lume, dar nu-mi amintesc să-mi fi spus careva de vreun hobbit care să doarmă sub cerul liber, la adăpostul unui copac. Şi-ncă trei! îmi miroase a ceva tare ciudat aici!” Şi gândea cu dreptate, dar mai mult de-atât n-avea să afle vreodată.
Dimineaţa veni palidă, rece şi umedă. Primul se trezi Frodo, care descoperi că rădăcina copacului îi lăsase o adâncitură în spate, iar gâtul îi era înţepenit. „Să mergi de plăcere? De ce n-am venit călare?” se întrebă în sinea lui, la fel cum se întreba ori de câte ori era la începutul unei expediţii. „Şi minunatele mele paturi de puf au fost toate vândute Sackville-Bagginşilor! Nişte rădăcini de-astea de copac ar merita!” Se întinse, iar apoi strigă:
— Scularea, hobbiţilor! Dimineaţa e minunată!
— Ce-i atât de minunat la ea? mormăi Pippin, uitându-se chiondorâş cu un singur ochi peste marginea păturii. Sam! Pregăteşte micul dejun pentru ora nouă şi jumătate! Ai încălzit apa la baie?
Sam sări în picioare cu un aer buimac.
— Nu, stăpâne, n-am încălzit-o, stăpâne, zise el.
Frodo trase păturile din jurul lui Pippin, rostogolindu-l, apoi se duse la marginea pădurii. Departe, spre răsărit, soarele răsărea roşu din negurile ce acopereau grele lumea. Stropiţi cu roşu şi auriu, copacii tomnatici păreau să plutească dezrădăcinaţi pe o mare de umbre. Puţin mai la vale, spre stânga, drumul cobora abrupt şi dispărea într-o scobitură.
Reveni în tabără; între timp, Sam şi Pippin aprinseseră un foc zdravăn.
— Apa! strigă Pippin. Unde-i apa?
— Nu ţin apă în buzunare, pufni Frodo.
— Credeam că te-ai dus să găseşti apă, îl luă la rost Pippin, ocupat cu aranjatul bucatelor şi al cănilor. Ce-ar fi să te duci acu’ să aduci nişte apă?
— Ai putea veni şi tu, şi să iei şi butelcile cu tine, i-o-ntoarse
La poalele dealului curgea un pârâiaş. Umplură butelcile şi micul ceaun de expediţie la o cascadă unde apa se prăvălea câteva picioare peste muchia unei stânci cenuşii. Era rece ca gheaţa, aşa încât spălatul feţelor şi al mâinilor fu însoţit de bolboroseli şi gâfâieli.
Când isprăviră de mâncat şi raniţele erau din nou legate strâns, trecuse de ora zece şi ziua devenea tot mai senină şi mai caldă. Coborâră panta, trecură pârâul acolo unde acesta se ascundea sub drum, urcară povârnişul următor şi apoi coborâră iarăşi şi urcară la loc un alt colnic; de-acum, pelerinele, păturile, apa, merindele şi toate celelalte le apăsau parcă şi mai grele umerii.
Marşul din acea zi promitea să fie o treabă obositoare şi năduşitoare. Totuşi, după câteva mile, poteca încetă să urce şi să coboare: urca abrupt şi în zigzag până în vârful unei culmi, iar de acolo se vedea coborând pentru ultima oară. În faţa lor zăriră plaiurile mai joase, punctate de pâlcuri mici de copaci, ce se pierdeau în depărtare în aburul cafeniu al unui ţinut păduros. Privirile lor cuprinseră Capătul Împădurit până în zare, spre Râul Viniac. Drumeagul şerpuia înainte, ca o bucată de sfoară.
— Drumul ăsta nu se mai isprăveşte, zise Pippin, dar nu mai pot dacă nu mă odihnesc niţel. E timpul să prânzim.
Se aşeză pe marginea drumului şi îşi aţinti privirea spre est, spre ceţuri, dincolo de care curgea Râul şi se afla marginea Comitatului în care-şi petrecuse întreaga viaţă. Sam rămase în picioare lângă el. Ochii lui rotunzi erau larg deschişi — căci se uita la pământuri pe care nu le văzuse niciodată, spre un nou orizont.
— În pădurile alea locuiesc elfii? întrebă el.
— N-am auzit de aşa ceva, zise Pippin.
Frodo tăcea. Şi el urmărea din priviri drumul spre răsărit, ca şi cum nu-l mai văzuse niciodată până atunci. Dintr-o dată prinse glas, rostind rar, cu voce tare, dar totodată ca pentru sine:
— Parcă-i o poezie dintr-alea de-ale lui Bilbo, spuse Pippin. Sau e una dintre imitaţiile tale? Nu prea sună a încurajare.
— Nu ştiu, recunoscu Frodo. Mi-a venit aşa, ca şi cum eu aş fi născocit-o. Dar se poate s-o fi auzit cândva, demult. Sigur că-mi aminteşte de Bilbo cel din ultimii ani, înainte să plece. Adeseori îmi spunea că nu exista decât un Drum, că e ca un râu mare: izvoarele lui ţâşnesc din fiecare prag şi fiecare potecă i se supune. „E o treaba tare periculoasă, Frodo, să ieşi pe uşa casei tale, îmi spunea. Păşeşti pe Drum şi, dacă nu ştii să-ţi stăpâneşti picioarele, nu ai habar încotro te poate duce curentul. Îţi dai seama că ăsta e drumul ce străbate Codrul Întunecimii şi că, dacă îl laşi în voia lui, s-ar putea să te ducă până la Muntele Singuratic şi chiar mai departe şi-n locuri şi mai blestemate?” îmi spunea asta pe poteca din faţa uşii de la Fundătura, mai cu seamă după ce se întorcea dintr-o plimbare lungă.
— Dar să ştii că Drumul n-o să mă ducă nicăieri cel puţin pentru o oră, decretă Pippin, dând jos raniţa din spate.
Ceilalţi îi urmară exempluclass="underline" îşi sprijiniră raniţele de răzorul drumului iar picioarele şi le întinseră pe drum. După ce se odihniră, îşi puseră burţile la cale, iar pe urmă se mai odihniră o vreme.
Soarele cobora spre asfinţit, iar lumina amurgului începuse să cuprindă pământul atunci când se urniră din loc. Până acum nu întâlniseră nici un suflet. Nu era o cale bătută spre Capătul Împădurit. Mărşăluiau de mai bine de o oră, când Sam se opri deodată, parcă în ascultare. Ajunseseră în vale; după multe şerpuiri, drumul se întindea drept în faţă, traversând păşunile pe care creşteau risipiţi copaci înalţi, vestitori ai pădurii ce se apropia.
— Aud un ponei sau un cal ce vine în urma noastră, anunţă el. Se uitară în spate, dar cotul drumului îi împiedica să vadă prea departe.
— Mă-ntreb dacă nu e Gandalf care vine după noi, spuse Frodo.
Dar nici n-apucă bine să zică aceste vorbe, când îl cuprinse un sentiment că nu era tocmai aşa, şi o dorinţă bruscă de-a se ascunde de călăreţ puse stăpânire pe el.
— Poate că n-are prea mare importanţă, adăugă el, parcă cerându-şi iertare, dar tare-aş vrea să nu fiu văzut pe drum — de către nimeni. M-am săturat să mi se urmărească şi tălmăcească fiecare pas pe care-l fac. Iar dacă este Gandalf, mai zise el ca un gând întârziat, îi pregătim o mică surpriză, ca să-l pedepsim pentru că a întârziat atât de mult. Hai să ne facem nevăzuţi.
Ceilalţi doi alergară iute spre stânga şi se pitiră într-o scobitură, nu departe de drum. Rămaseră nemişcaţi. Frodo şovăi o clipă: curiozitatea sau poate o altă senzaţie se opunea dorinţei de a se ascunde. Tropăitul se apropia. În ultima clipă, Frodo se azvârli într-un petic de iarbă înaltă din spatele unui copac ce umbrea drumul. De acolo îşi înălţă capul şi iscodi prudent pe deasupra unei rădăcini.
De după cotul drumului se ivi un cal negru, nu un ponei ca al hobbiţilor, ci un cal în toată regula; iar călare se afla un ditamai omul, ce părea să stea chircit în şa, învelit într-o mantie mare şi neagră, cu glugă, astfel că numai cizmele vârâte în scările înalte se zăreau dedesubt; faţa lui era ascunsă în umbră, nevăzută.
Când ajunse la copac, în dreptul lui Frodo, calul se opri. Silueta călare rămase nemişcată, cu capul plecat, de-ai fi zis că ascultă ceva. De sub glugă se auzea un zgomot ca de amuşinare a unui miros ce nu se lasă desluşit; capul se răsuci dintr-o parte în alta a drumului.