O teamă, ivită din senin şi inexplicabilă, de a nu fi descoperit îl cuprinse pe Frodo, şi-n clipa aceea gândul îi fugi la Inel. Abia îndrăznea să respire, cu toate acestea dorinţa de a scoate Inelul din buzunar deveni atât de copleşitoare, încât începu să-şi mişte încet mâna. Simţea că nu are decât să şi-l strecoare pe deget ca să fie în afara oricărei primejdii. Sfatul lui Gandalf părea absurd. Bilbo folosise Inelul. „Şi încă sunt în Comitat”, îşi spuse el, în timp ce mâna atinse lanţul. În aceeaşi clipă, călăreţul se îndreptă de spate şi trase de hăţuri. Calul paşi înainte, întâi la pas, pornind apoi în galop.
Frodo se târî până la marginea drumului şi se uită în urma călăreţului, până când acesta se pierdu în zare. Frodo n-ar fi putut jura, dar i se păruse că, dintr-o dată, înainte să piară de tot din vedere, calul o luase într-o parte, intrând printre copacii din dreapta.
„Măi să fie, dar ştiu că-i ceva tare ciudat aici, şi chiar că neliniştitor”, spuse Frodo în sinea lui, în vreme ce se îndrepta spre tovarăşii săi. Pippin şi Sam nu se clintiseră din iarbă, astfel că nu văzuseră nimic; drept care Frodo trebui să le descrie călăreţul şi felul ciudat în care se purtase.
— N-aş putea spune de ce, dar am fost sigur că eu eram cel pe care-l căuta sau după care adulmecă; şi la fel de sigur am fost că nu voiam să mă descopere. Încă nu mi-a fost dat să văd sau să simt ceva asemănător în Comitat.
— Dar ce-are face cu noi unul din Seminţia Mare? se miră Pippin. Şi ce căuta prin partea asta de lume?
— Sunt nişte oameni prin părţile astea, explică Frodo. Celor din Meleagul de la Miazăzi Seminţia Mare le-a cam dat de furcă, din câte ştiu. Dar n-am auzit vreodată de un asemenea călăreţ. Mă-ntreb de unde-o fi venind.
— Să-mi fie cu iertare, interveni Sam deodată, da’ ştiu de unde vine. Din Hobbiton vine călăreţu’ ăsta negru, dacă n-or mai fi şi alţii. Şi ştiu încotro se duce.
— Ce vrei să spui cu asta? se răsti Frodo la el, privindu-l uluit. De ce n-ai spus nimic pân-acum?
— Abia acu’ mi-am amintit, stăpâne. Uite cum a fost: când m-am dus la vizuina noastră ieri-seară să duc cheia, tătâne-meu numa’ ce-mi zice: Bună, Sam! Credeam c-ai plecat cu domnu’ Frodo azi-dimineaţa. A fost pe-aici un muşteriu ciudat care-a-ntrebat de domnu’ Baggins de la Fundătura, tocma’ a plecat. L-am trimis la Cotuascuns. Nu că mi-ar fi plăcut cum vorbea. Părea tare mânios când i-am zis că domnu’ Baggins şi-a părăsit locuinţa cea veche pentru totdeauna. A sâsâit la mine, zău că da. M-a cam luat cu frig. Ce neam era? îl întreb eu pe Unchiaş. Nu ştiu, zice el, da’ nu era hobbit. Era-nalt şi parcă negru, şi stătea aşa, aplecat asupra mea. Aş zice că era unu’ din Seminţia Mare de pe meleaguri străine. Vorbea tare ciudat.
N-am putut zăbovi să aud mai multe, stăpâne, pentru că m-aşteptaţi; şi nici n-am pus prea mult temei pe vorbele lui. Unchiaşul e tot mai bătrân şi cu vederea tot mai slabă, unde mai pui că era aproape întuneric atunci când fiinţa asta a urcat Măgura şi l-a găsit stând la aer curat la capătul uliţei noastre. Sper că nu v-a pricinuit nici un rău, stăpâne, şi nici eu.
— Unchiaşul n-are nici o vină, zise Frodo. La drept vorbind, l-am auzit stând de vorbă cu un străin ce părea să se intereseze de mine, şi mi-a venit să mă duc să-l întreb cine e. Mai bine o făceam, sau măcar tu să-mi fi spus de povestea asta mai devreme. Aş fi fost mai atent pe drum.
— Dar nu trebuie neapărat să fie o legătură între călăreţul ăsta şi străinul Unchiaşului, îşi dădu Pippin cu părerea. Am părăsit Hobbitonul în destulă taină, nu văd cum ne-ar fi putut urmări.
— Da’ ce ziceţi de adulmecat, stăpâne? îi aminti Sam. Iar Unchiaşul mi-a zis că străinul era negru.
— Ah, mai bine îl aşteptam pe Gandalf, murmură Frodo. Dar poate că n-aş fi făcut decât să înrăutăţesc şi mai mult lucrurile.
— Atunci ştii ceva sau ai vreo bănuială în legătură cu acest călăreţ? îl iscodi Pippin, care-i auzise murmurul.
— De ştiut nu ştiu, şi e mai bine să nu bănuiesc nimic.
— Bine, vere Frodo. Păstrează-ţi secretele deocamdată, dacă vrei să fii misterios. Până una-alta, nouă ce ne rămâne de făcut? Aş dori să îmbuc ceva şi să-mi umezesc gâtlejul, dar parcă tot mai bine e s-o luăm din loc de-aici. Toată vorbăria asta a noastră despre călăreţi adulmecători cu nasuri nevăzute m-a cam neliniştit.
— Da, cred că o luăm din loc, consimţi Frodo, dar nu pe drum — nu care cumva să-i vină călăreţului să se întoarcă, sau poate că mai e vreun altul care-l urmează. Azi trebuie să mai mergem o bucată bună de drum. Ţara Iedului e încă tare departe.
Umbrele copacilor se întindeau lungi şi subţiri pe iarbă atunci când cei trei porniră din nou. Se ţineau la o aruncătură de piatră în stânga drumului, cât mai mult cu putinţă ascunşi vederilor. Dar asta îi împiedica la mers; căci iarba era deasă şi smocuită, terenul plin de hârtoape şi de muşuroaie, iar copacii, răzleţi la început, începeau să se îndesească.
Soarele coborâse roşu dincolo de dealurile din spatele lor, iar înserarea îşi făcea încet loc atunci când, ajunşi la capătul platoului întins pe care drumul îl străbătuse câteva mile bune în linie dreaptă, au îndrăznit să iasă la vedere. Chiar în acel punct, drumul cotea la dreapta şi cobora spre şesurile din Yale, îndreptându-se spre Stogu, dar la dreapta se făcea un drumeag ce intra şerpuind într-un codru de stejari bătrâni, ca apoi să ajungă la Pădureni.
— Ăsta-i drumul nostru, zise Frodo.
Nu departe de punctul de răscruce a celor două drumuri, dădură peste trunchiul uriaş al unui copac: încă era viu, avea frunze pe crenguţele ce crescuseră în jurul cioturilor rămase de la crăcile frânte de mult; dar pe dinăuntru era gol, putea fi pătruns printr-o scorbură mare de pe partea opusă drumeagului. Hobbiţii se strecurară înăuntru şi se aşezară pe o saltea de frunze uscate şi lemn putrezit. Se odihniră, îmbucară ceva uşor, vorbind cu voci scăzute şi oprindu-se din când în când ca să asculte.
Se înnopta la ceasul la care reveniră pe drumeag. Vântul de la apus suspina printre crengi. Frunzele şuşoteau. Curând, drumeagul prinse a coborî în întuneric într-o pantă lină şi neîntreruptă. O stea se ivi deasupra copacilor, în faţa lor, pe cerul tot mai negru dinspre răsărit. Mergeau cot la cot, în pas, ca să-şi dea curaj. După o vreme, pe măsură ce stelele se îndeseau şi deveneau mai luminoase, sentimentul de nelinişte îi părăsi şi renunţară să mai tragă cu urechea la tropăit de copite. Începură să fredoneze încetişor, aşa după cum era obiceiul hobbiţilor în timp ce călătoreau, mai ales noaptea, când se apropiau de casă. Cel mai adesea era un cântec de cină sau de culcare, dar cei trei hobbiţi de-acum fredonau un cântec de drumeţie (deşi, bunînţeles, se pomenea în el şi de cină, şi de culcare). Cuvintele fuseseră potrivite de Bilbo Baggins, pe o melodie la fel de veche precum dealurile, iar Frodo de la el le învăţase, odată, pe când se plimbau pe pajiştile din valea Apei şi vorbeau despre Aventură.