Выбрать главу

Acele zile, ale celui de-al Treilea Ev al Pământului de Mijloc, sunt de-acum de mult trecute, şi forma tuturor pământurilor s-a schimbat; dar ţinuturile în care trăiau pe atunci hobbiţii erau fără îndoială aceleaşi în care trăiesc şi-acum: la Sud-Vest de Lumea Veche, la răsărit de Mare. Despre meleagul lor de baştină, hobbiţii din vremea lui Bilbo n-au păstrat nici un fel de cunoştinţe. Dragostea pentru învăţătură (alta decât cea primită din moşi-strămoşi) era departe de a fi cuprins pe cei mai mulţi dintre ei, dar în familiile mai vechi se găseau câte unii care îşi studiau propriile hrisoave şi chiar strângeau mărturii, de la elfi, gnomi şi oameni, despre vremurile de demult şi despre tărâmurile îndepărtate. Propriile lor documente începeau doar după ce se stabiliseră în Comitat, iar cele mai vechi legende ale lor nu se întorceau cu mult mai în urmă decât Zilele Pribegiei. Şi totuşi, reiese limpede din aceste legende şi din vorbele şi obiceiurile lor caracteristice ce stau drept mărturie că, la fel ca multe alte seminţii, hobbiţii au migrat spre apus în trecutul îndepărtat. Primele lor poveşti par să întrezărească un timp când ei sălăşluiseră în văile superioare ale râului Anduin, între poalele Marii Păduri Verzi şi cele ale Munţilor Ceţoşi. De ce, mai târziu, s-au pornit în greaua şi primejdioasa traversare a munţilor, în Eriador, nu se mai cunoaşte cu certitudine. Propriile lor relatări povestesc despre înmulţirea oamenilor în ţinut şi despre umbra ce cădea peste pădure, astfel că a devenit întunecoasă, şi numele i-a fost schimbat în Codrul Întunecat.

Înainte să traverseze munţii, hobbiţii se împărţiseră deja în trei neamuri oarecum diferite: Harfoot, Stoor şi Fallohide. Cei din neamul Harfoot aveau pielea mai măslinie, erau mai mici de înălţime şi mai zvelţi, şi nu purtau bărbi şi încălţări; mâinile şi picioarele le erau fine şi sprintene; preferau podişurile şi regiunile deluroase. Cei din neamul Stoor erau mai laţi în spate, mai mătăhăloşi; cu mâini şi picioare mai late; le plăceau câmpiile şi luncile. Neamul Fallohide avea pielea mai deschisă, ca şi părul; statura mai înaltă şi mai suplă ca a celorlalţi; iubeau copacii şi zonele împădurite.

Neamul Harfoot avusese mult de-a face cu gnomii în timpurile de odinioară şi trăise o vreme îndelungată în dealurile de la poalele munţilor. Spre apus au apucat-o de timpuriu şi au hălăduit prin Eriador până hăt-departe, în preajma Piscului Vremii, în vreme ce neamurile celelalte au rămas în Ţara Pustietăţii. Ei alcătuiau seminţia cea mai normală şi mai reprezentativă de hobbiţi şi de departe cea mai numeroasă. Erau cei mai dornici să se stabilească într-un loc şi tot ei şi-au păstrat cel mai mult obiceiul ancestral de-a locui în tuneluri şi vizuini.

Cei din neamul Stoor au zăbovit o vreme îndelungată pe malurile Marelui Râu Anduin şi s-au arătat mai puţin temători faţă de oameni. Au venit spre apus după neamul Harfoot şi au urmat valea râului Apa Zgomotoasă înspre miazăzi; mulţi dintre ei s-au aşezat o vreme lungă între Tharbad şi hotarele Ţării Murge înainte să o apuce din nou spre miazănoapte.

Cei din neamul Fallohide, cel mai puţin numeros, erau o ramură nordică, mai prietenoşi cu elfii decât ceilalţi hobbiţi, mai pricepuţi în grai şi-n cântec decât în meşteşuguri; şi dintotdeauna au preferat să vâneze decât să lucreze pământul. Au traversat munţii la nord de Vâlceaua Despicată şi au coborât de-a lungul Izvorului Brumat. În Eriador s-au amestecat curând cu celelalte neamuri care le-o luaseră înainte, dar fiind de felul lor mai temerari şi mai aventuroşi, adeseori erau întâlniţi ca şefi sau căpetenii printre clanurile Harfoot sau Stoor. Chiar şi în vremea lui Bilbo, vâna puternică a neamului Fallohide încă putea fi întâlnită printre familiile cele mari, aşa cum erau Took şi stăpânii Ţării Iedului.

Pe pământurile la vest de Eriador, între Munţii Ceţoşi şi Munţii Lune, hobbiţii au întâlnit şi oameni, şi elfi. Într-adevăr, mai locuiau acolo câţiva urmaşi de-ai Dunedainilor, regii oamenilor care veniseră peste Mare din Apusime; dar se împuţinau văzând cu ochii, iar pământurile din Regatul lor de la Miazănoapte se preschimbau pe rând în pârloage. Loc pentru nou-veniţi era din belşug şi în scurtă vreme hobbiţii au început să se aşeze în comunităţi rânduite. Cele mai multe dintre primele aşezări au dispărut de mult şi au fost date uitării în vremea lui Bilbo, dar una dintre primele care aveau să capete însemnătate a rezistat timpului, deşi redusă ca dimensiuni; era vorba de Bree, în regiunea Pădurea Rea, care se întindea cam la patruzeci de mile est de Comitat.

Fără îndoială că în acele zile de început şi-au învăţat hobbiţii alfabetul şi au început să scrie după felul Dunedainilor, care la rândul lor deprinseseră această artă de la elfi. Şi tot în acele zile au uitat toate limbile pe care le folosiseră înainte sau le-au vorbit după Limba Comuna, westron se numea aceasta, care era răspândită în toate ţările regilor din Arnor până în Gondor şi în jurul tuturor coastelor Mărilor, de la Belfalas până la Lune. Dar şi-au mai păstrat câteva cuvinte ale lor, ca şi numele pe care le dăduseră lunilor şi zilelor, şi un pomelnic de nume proprii din trecut.

În jurul acelei perioade, legenda devine, pentru prima oară printre hobbiţi, istorie, cu un răboj al anilor. Căci a fost în o mie şase sute ai celui de-al Treilea Ev când fraţii Fallohide, Marcho şi Blanco, au pornit din Bree; şi după ce-au primit îngăduinţa de la înaltul rege din Fornost , au trecut râul Baranduin cel cu ape cafenii, în urmă-le venind în număr mare hobbiţii. Au traversat Podul Arcurile de Piatră, care a fost construit în zilele puterii Regatului de la Miazănoapte, şi au luat tot pământul de dincolo de el ca să se aşeze între râu şi Gruiurile din Zare. Tot ce li se cerea în schimb era să ţină Marele Pod în stare bună, ca şi toate celelalte poduri şi drumuri, să-i sprijine pe solii regelui şi să-i recunoască acestuia autoritatea.

Aşa a început Calendarul Comitatului, căci anul în care a fost traversat Râul Viniac (după cum au tălmăcit hobbiţii numele) a devenit Anul 1 al Comitatului şi toate celelalte date de la el au pornit să fie socotite . Hobbiţii de la apus au îndrăgit imediat noua lor ţară şi acolo au rămas şi curând au ieşit pentru a doua oară din istoria oamenilor şi a elfilor. Câtă vreme exista un rege, ei erau supuşii lui doar cu numele, în fapt fiind conduşi de propriile căpetenii, şi nu se amestecau în treburile lumii de afară. La ultima bătălie de la Fornost cu Seniorul-vrăjitor al Angmarului, au trimis câţiva arcaşi în ajutorul regelui, sau cel puţin aşa au susţinut ei, deşi nici o poveste de-a oamenilor n-a înregistrat acest fapt. Dar în acel război, Regatul de la Miazănoapte şi-a găsit sfârşitul; după care hobbiţii au luat întreg pământul să fie al lor şi au ales dintre căpeteniile lor un Thain să preia puterea în locul regelui care nu mai era. Şi timp de o mie de ani au fost prea puţin tulburaţi de războaie şi au prosperat şi s-au înmulţit după Ciuma Întunecimii (C.S. 37) până la prăpădul făcut de Iarna cea Lungă şi până la foametea care a urmat.