Cântecul se sfârşi.
— Să ne culcăm! Să ne culcăm! cântă Pippin cu o voce înaltă.
— Sssst! îl potoli Frodo. Parcă iar aud copite!
Se opriră locului şi rămaseră la fel de nemişcaţi ca şi umbrele copacilor, ascultând. Se auzea tropăit de copite pe drum, la oarecare distanţă în urmă, dar apropiindu-se încet şi desluşit o dată cu vântul. Repede şi neauziţi, cei trei se retraseră de pe drumeag şi alergară în umbra deasă a stejarilor.
— Să nu ne depărtăm prea mult, şopti Frodo. Nu vreau să fim văzuţi, însă vreau să văd dacă-i tot un Călăreţ Negru.
— Prea bine, acceptă Pippin. Numai nu uita de adulmecare. Copitele se apropiau. N-apucară să găsească un ascunziş mai bun altul decât întunericul desişului; Sam şi Pippin se tupilară în spatele unei buturugi mari; în schimb, Frodo se târî câţiva paşi îndărăt spre drum. Se zărea, cenuşie şi palidă, o fâşie de lumină ce se stingea printre copaci. Deasupra, stelele se înghesuiau pe cerul întunecat, lună însă nu era.
Tropăitul încetă. Încordându-şi privirile, Frodo zări ceva negru traversând spaţiul mai luminos dintre două trunchiuri şi oprindu-se. Părea să fie umbra neagră a unui cal, iar în faţa ei o umbră mai mică. Umbra neagră se oprise foarte aproape de locul unde părăsiseră ei drumeagul, şi acum se legăna uşor într-o parte şi-n alta. Frodo avu impresia că o auzea cum adulmecă. Umbra se aplecă spre pământ, apoi începu să se târâie în direcţia lui.
Încă o dată, dorinţa de a-şi strecura Inelul pe deget îl cuprinse pe Frodo; de data asta era chiar mai puternică decât prima dată. Atât de puternică, încât, înainte să-şi dea seama de ce se întâmplă, mâna i se furişă în buzunar. Însă în aceeaşi clipă se auzi un zvon de cântec şi râset amestecate laolaltă. Voci limpezi se înălţau şi se strângeau în aerul luminat de stele. Umbra neagră se ridică şi se retrase. Se urcă în spinarea calului întunecat şi dădu impresia că dispare dincolo de drum, în întunericul de pe partea cealaltă. Frodo îndrăzni să respire.
— Elfi! exclamă Sam cu o şoaptă răguşită. Elfi, stăpâne.
Şi aproape că ar fi ţâşnit dintre copaci şi s-ar fi repezit în direcţia vocilor, dacă nu l-ar fi reţinut ei.
— Da, sunt elfi, spuse Frodo. Uneori pot fi întâlniţi în Capătul Împădurit. Nu trăiesc în Comitat, dar migrează încoace primăvara şi toamna, părăsindu-şi meleagurile de dincolo de Dealurile Turnului. Le sunt recunoscător pentru asta. Voi n-aţi văzut, dar Călăreţul ăla Negru s-a oprit chiar aici şi se apucase să se târască spre noi, şi tocmai atunci s-a pornit cântecul. Când a auzit vocile, a şters-o.
— Şi elfii? întrebă Sam, prea emoţionat ca să-şi facă griji din pricina călăreţului. Nu putem să mergem să-i vedem?
— Ascultaţi! Vin încoace, spuse Frodo. Nu trebuie decât să aşteptam.
Cântecul se apropia. O voce clară se auzea mai puternică decât celelalte. Cânta în limba frumoasă a elfilor, pe care Frodo o ştia puţin, iar ceilalţi n-o cunoşteau deloc. Însă sunetul ce se împletea cu melodia părea să prindă contur în mintea lor sub formă de cuvinte pe care le înţelegeau doar pe jumătate. lată care era cântecul, aşa cum îl pricepea Frodo:
Cântecul se sfârşi.
— Ăştia-s Elfi Nobili! exclamă Frodo uluit. Au pomenit numele lui Elbereth! Puţini din seminţia asta, cea mai bălaie dintre toate, sunt văzuţi vreodată în Comitat. N-au mai rămas mulţi în Pământul de Mijloc, la răsărit de Marea cea Mare. Cu adevărat un noroc ciudat.
Hobbiţii rămaseră la marginea drumului, în umbră. Nu trecu mult şi elfii apărură pe drum, coborând spre vale. Mergeau încet, iar hobbiţii văzură cum le străluceşte în păr şi-n ochi lumina stelelor. N-aveau lămpaşe cu ei; cu toate acestea, în timp ce mergeau, un licăr precum lumina lunii înainte să răsară peste crestele dealurilor părea să cadă în jurul picioarelor lor. Înaintau în tăcere şi în clipa în care ultimul elf trecu prin dreptul hobbiţilor, se răsuci, se uită drept la ei şi izbucni în râs.
— Salutare, Frodo! strigă el. E cam târziu să te afli pe meleag străin. Sau te-i fi rătăcit?
Apoi îi strigă pe ceilalţi din faţă şi toţi se opriră şi făcură roata în jurul hobbiţilor.
— Ce minunăţie! exclamară ei. Trei hobbiţi în pădure noaptea! N-am mai pomenit aşa ceva de când a plecat Bilbo. Ce să-nsemne oare?
— Ce să-nsemne, bălailor, răspunse Frodo, decât că mergem şi noi, pare-mi-se, în aceeaşi direcţie cu voi. Îmi place să umblu la lumina stelelor. Dar m-aş bucura dacă ne-aţi ţine tovărăşie.
— Dar noi n-avem nevoie de altă tovărăşie, iar hobbiţii sunt atât de plicticoşi, râseră ei. Şi cum de ştiţi că ne îndreptăm în aceeaşi direcţie cu voi, căci nu ştiţi încotro mergem?
— Voi de unde ştiţi numele meu? le-o-ntoarse Frodo.
— Noi ştim multe lucruri, ziseră ei. Te-am văzut de multe ori înainte cu Bilbo, deşi poate că tu nu ne-ai văzut.
— Cine sunteţi şi cine-i mai-marele vostru? întrebă Frodo.
— Eu sunt Gildor, răspunse conducătorul lor, elful care-l salutase primul. Gildor Inglorion din Casa Finrod. Suntem surghiuniţi şi nenumăraţi din seminţia noastră au plecat cu multă vreme în urmă şi nici noi nu facem altceva decât să mai zăbovim puţin pe-aici înainte să ne întoarcem peste Marea cea Mare. Dar mai sunt din neamul nostru, care încă trăiesc în pace în Vâlceaua Despicată. Hai, Frodo, zi-ne ce faci pe-aici? Căci vedem cu ochiul liber că peste voi pluteşte o umbră de spaimă.
— Ah, Neam înţelept, se băgă Pippin în vorbă fără să se mai poată stăpâni. Spuneţi-ne de Călăreţii Negri.
— Călăreţii Negri? aproape că şoptiră ei. De ce întrebaţi de Călăreţii Negri?
— Pentru că au fost doi Călăreţi Negri care ne-au ajuns din urmă, sau a fost unul singur care-a făcut-o de două ori, continuă Pippin, şi numai adineauri s-a făcut nevăzut, când v-a auzit apropiindu-vă.
Elfii nu răspunseră imediat, ci se sfătuiră între ei în şoaptă, într-un târziu, Gildor se răsuci spre hobbiţi.
— N-o să vorbim despre asta aici, zise el. Credem că e mai bine să veniţi cu noi. Nu stă în obiceiul nostru, dar de data asta vă vom lua cu noi pe drumul nostru şi veţi înnopta cu noi, dacă veţi voi.
— Ah, Popor Bălai! Ce noroc, dincolo de toate speranţele mele! exclamă Pippin.
Lui Sam îi pierise glasul.