— Îţi mulţumesc din inimă, Gildor Inglorion, se înclină Frodo. Elen sla lumenn’ omentielvo, o stea străluceşte la ceasul întâlnirii noastre, adăugă el în limba elfă nobilă.
— Fiţi cu băgare de seamă, prieteni! strigă Gildor, izbucnind în râs. Să nu dezvăluiţi secrete! Avem de-a face cu un cunoscător al Limbii Vechi. Bilbo era un maestru al ei. Salutare, prieten al elfilor! mai zise el, făcând o plecăciune în faţa lui Frodo. Şi-acum vino cu prietenii tăi şi ne ţineţi tovărăşie! Ar fi bine să mergeţi în mijlocul nostru, ca să nu vă pierdeţi pe drum. S-ar putea să obosiţi înainte să ne oprim.
— De ce? Unde mergeţi? nu pricepu Frodo.
— Păi, în seara asta mergem spre pădurile de pe dealurile ce străjuiesc Pădurenii. Sunt câteva mile bune până acolo, dar ne vom putea adăposti şi ne va scurta călătoria de mâine.
Porniră din nou în tăcere şi trecură precum umbrele şi luminile palide: căci elfii (chiar mai mult decât hobbiţii) puteau să meargă, atunci când doreau, fără să facă vreun zgomot sau să li se audă pasul. Curând lui Pippin începu să i se facă somn şi o dată sau de două ori se împiedică; dar de fiecare dată un elf mai înalt, aflat lângă el, îl prinse, oprindu-l astfel să cadă. Sam mergea în pas cu Frodo, însă ca prin vis, cu o expresie de teamă pe chip, dar şi de bucurie uluită.
De-o parte şi de cealaltă a potecii pădurea devenea tot mai deasă; copacii erau mai tineri şi cu trunchiurile mai apropiate; şi pe măsură ce drumeagul cobora, pătrunzând într-o vale dintre dealuri, pe costişe se înmulţeau alunii. În sfârşit, elfii părăsiră poteca. Prin desişul din dreapta se desluşea cu greu o altă potecă înierbată; pe aceasta o apucară, întorcându-se puţin înapoi şi urcând mult, pe coasta împădurită ce ducea în vârful câtorva măguri care înaintau până spre albia râului. Deodată ieşiră din umbra copacilor, trezindu-se în faţa unei suprafeţe mari de iarbă, cenuşie în întunericul nopţii. Din trei părţi era mărginită de pădure; dar înspre răsărit terenul cobora în pantă abruptă, iar vârfurile copacilor întunecaţi ce creşteau spre poala povârnişului se găseau mai jos de picioarele drumeţilor. Dincolo de copaci, şesurile se zăreau întunecate şi drepte ca-n palmă sub firmament. Ceva mai aproape, câteva lumini licăriră în satul Pădureni.
Elfii se aşezară pe iarbă şi vorbiră între ei cu voci coborâte, ca şi cum ar fi uitat de hobbiţi. Frodo şi tovarăşii săi se înveliră în Pelerine şi în pături şi curând îi cuprinse somnul. Noaptea se adâncea, luminile din vale se stinseră pe rând. Pippin adormi, cu capul sprijinit de un muşuroi verde.
Departe, pe cerul de la răsărit, ţâşniră Remmirath, Stelele împletite, şi încet se înălţă deasupra negurilor Borgil cel roşu, lucind ca o bijuterie de foc. Apoi curenţii de aer împrăştiară negurile ca pe un văl şi atunci se zări, urcând deasupra hotarului lumii, Războinicul Cerului, Menelvagor, cu brâul său strălucitor. Elfii izbucniră toţi într-un cântec şi, pe neaşteptate, sub coroanele copacilor, ţâşniră limbile roşietice ale unui foc.
— Veniţi! îi chemară elfii pe hobbiţi. Veniţi! E vremea să tăifăsuim şi să ne veselim!
Pippin se ridică în capul oaselor, frecându-se la ochi. Se scutură înfiorat.
— În sală focul s-a aprins în vatră şi sunt merinde pentru oaspeţii flămânzi, îl anunţă un elf proţăpit în faţa lui.
La capătul dinspre miazăzi al pajiştii se zărea ca un fel de poiană. Întinderea de iarbă înainta mult în pădure, formând un spaţiu larg, ca o sală mare cu acoperiş împletit din rămurişul copacilor. Trunchiurile masive se aliniau precum nişte coloane de-o parte şi de alta. În mijloc trosnea un foc de lemne, iar de trunchiurile-coloane erau aprinse torţe ce ardeau necontenit cu flăcări aurii şi argintii. Elfii se aşezară roată în jurul focului, drept pe iarbă sau pe buturugile rămase de pe urma trunchiurilor bătrâne tăiate cu ferăstrăul. Câţiva se agitau încolo şi-ncoace, aducând ceşti şi turnând de băut; alţii aduceau de-ale gurii, merinde îngrămădite morman pe platouri şi farfurii.
— Bucate sărăcăcioase, se scuzară elfii, şi asta pentru că înnoptăm în pădurea verde, departe de casele noastre. Dar dacă ne veţi fi oaspeţi vreodată, vă vom omeni mai bine.
— Mie mi se pare prea îndeajuns pentru o petrecere de ziua mea de naştere, zise Frodo.
Mai târziu, Pippin avea să-şi aducă aminte cu greutate ce mâncase sau băuse, căci mintea lui era plină doar de lumina de pe chipurile elfilor şi de vocile lor atât de variate şi de frumoase, încât i se părea că visează cu ochii deschişi. Avea totuşi să-şi amintească de pâine, de gustul acela, fără seamăn pentru cel flămând, al unei minunate felii de pâine albă; de frunzele dulci ca fructele pădurii şi mai pline de sevă decât îngrijitele fructe ale grădinii; sau de cum golise pe nerăsuflate o cupă ce era plină cu o licoare înmiresmată, răcoroasă aşa cum doar o fântână limpede poate fi, şi aurie ca după-amiaza de vară.
Sam n-ar fi putut niciodată descrie în cuvinte sau închipui cu limpezime în mintea lui ceea ce a simţit sau a gândit în acea noapte, deşi i-a rămas în amintire ca unul dintre cele mai de seamă momente din întreaga lui viaţă. Singurul lucru pe care a reuşit să-l rostească au fost următoarele cuvinte:
— Ei bine, stăpâne, dacă aş putea creşte mere aşa cum sunt astea, abia atunci aş zice că sunt grădinar. Dar ce mi-a mers la inimă a fost cântecul, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
Frodo şedea şi mânca, bea şi pălăvrăgea încântat; dar mintea lui stătea la vorbele care se rosteau. Ştia câte ceva din limba elfă, astfel că asculta cu urechile ciulite. Când şi când li se adresa celor care-l serveau şi le mulţumea pe limba lor. Ei îi zâmbeau şi spuneau râzând:
— Eşti o nestemată printre hobbiţi!
Nu trecu mult şi Pippin adormi buştean, drept care îl luară pe sus şi-l duseră într-un umbrar pregătit sub copaci; acolo fu întins pe un pat moale, unde dormi dus toată noaptea. Sam refuză să-şi părăsească stăpânul. După ce Pippin fu dus de acolo, el se apropie de Frodo, se încovrigă la picioarele lui şi, dând din cap, închise în sfârşit ochii. Frodo rămase multă vreme treaz, de vorbă cu Gildor.
Povestiră despre multe lucruri, vechi şi noi, iar Frodo îl descusu pe Gildor despre ce se mai întâmplase în lumea largă dincolo de hotarele Comitatului. Veştile erau mai cu seamă triste şi rău prevestitoare: întunecimea ce se întindea tot mai mult, războaiele oamenilor şi fuga elfilor. În cele din urmă, Frodo puse întrebarea care-l frământa cel mai mult:
— Spune-mi, Gildor, l-ai văzut vreodată pe Bilbo de când ne-a părăsit?
Gildor zâmbi.
— Da, răspunse el. De două ori. Chiar în acest loc şi-a luat rămas-bun de la noi. Dar l-am mai văzut o dată, departe de-aici.
Atât spuse despre Bilbo şi nimic mai mult, iar Frodo nu insistă.
— Nu mă întrebi şi nu-mi spui prea multe din ce te priveşte pe tine, Frodo, observă Gildor. Dar ştiu de-acum câte ceva şi altele le pot citi pe chipul tău şi în gândul ce se ascunde în spatele întrebărilor tale. Pleci din Comitat, şi cu toate acestea te îndoieşti că vei găsi ceea ce cauţi, că vei împlini ceea ce ai de gând, sau că te vei întoarce vreodată. N-am dreptate?
— Ba ai, recunoscu Frodo; dar gândeam că plecarea mea este o taină ştiută doar de Gandalf şi de credinciosul meu Sam.
Se uita în jos la Sam, care sforăia încetişor.
— Taina nu va fi aflată de Duşman de la noi, îl linişti Gildor.
— Duşmanul? se miră Frodo. Atunci ştii de ce părăsesc ţinutul?
— Nu ştiu motivul pentru care Duşmanul e pe urmele tale, răspunse Gildor, dar înţeleg că o face — oricât de ciudat îmi pare acest lucru. Şi te previn că primejdia o ai acum şi în faţă şi în spate, şi de o parte şi de alta.