— Călăreţii, adică? Mă temeam eu că-s slujitorii Duşmanului. Ce sunt Călăreţii Negri?
— Gandalf nu ţi-a spus nimic?
— Nimic despre asemenea creaturi.
— Atunci nu socot că am căderea să vorbesc mai mult — ca nu cumva spaima să te oprească din călătoria ta. Căci pare-mi-se că te-ai aşternut la drum chiar la momentul potrivit, dacă într-adevăr este momentul potrivit. De-acum trebuie să te grăbeşti, să nu zăboveşti şi să nu te întorci; Comitatul nu te mai poate apăra.
— Nu-mi pot închipui ce altceva ar putea fi mai înspăimântător decât ce mi-ai dat de înţeles şi prevenirile tale! exclamă Frodo. Ştiam, cum să nu, că primejdia îmi stă înainte; dar nu mă aşteptam s-o întâlnesc chiar aici, în Comitatul nostru. Oare nu poate un hobbit să meargă în pace de la Apă şi până la Râu?
— Dar nu este Comitatul tău, îi atrase atenţia Gildor. Au fost alţii care s-au aşezat pe meleagurile astea înaintea hobbiţilor; şi vor fi alţii care vor trăi aici după ce hobbiţii nu vor mai exista.
Lumea largă este peste tot în jurul vostru: puteţi să ridicaţi ziduri în jurul vostru, dar lumea n-o puteţi ţine afară o veşnicie.
— Ştiu — şi cu toate astea, întotdeauna mi s-a părut atât de ferit de primejdii şi de apropiat. Ce să fac acum? Planul meu era să părăsesc în taină ţinutul şi să mă îndrept spre Vâlceaua Despicată; dar acum paşii mi-s adulmecaţi şi n-am ajuns nici măcar în Ţara Iedului.
— După mine, trebuie să-ţi urmezi planul, îl sfătui Gildor. Nu cred că Drumul se va dovedi prea anevoios pentru curajul tău. Dar, dacă doreşti să capeţi un sfat mai limpede, ar trebui să-l întrebi pe Gandalf. Nu cunosc motivul fugii tale, prin urmare nu ştiu care sunt căile prin care te vor ataca urmăritorii. Asemenea lucruri numai Gandalf le poate şti. Presupun că-l vei vedea înainte să ieşi din Comitat, nu-i aşa?
— Sper. Dar ăsta-i un alt lucru ce mă îngrijorează. L-am aşteptat pe Gandalf zile nenumărate. Ar fi trebuit să se întoarcă în Hobbiton cel mai târziu acum două seri; dar nu s-a ivit. Acum mă întreb ce-a putut să se întâmple. Să-l aştept?
Gildor rămase tăcut preţ de câteva clipe.
— Nu-mi place că aud aşa ceva, zise el în cele din urmă. Nu-i semn bun că întârzie. Dar ştii cum se zice — Nu te amesteca în treburile vrăjitorilor, căci sunt vicleni şi iuţi la mânie. Tu trebuie să hotărăşti: pleci, sau stai şi aştepţi.
— Şi se mai spune, replică Frodo: Nu le cere elfilor sfatul, căci vor spune şi da, şi nu.
— Chiar aşa? râse Gildor. Elfii nu prea dau sfaturi ca să se afle în treabă, căci sfatul e un dar periculos, chiar şi între înţelepţi, şi toate căile se pot dovedi nefaste. Dar tu ce faci? Nu mi-ai spus tot ce te priveşte; şi atunci cum să aleg mai bine decât tine? însă dacă-mi ceri sfatul, ţi-l dau, de dragul prieteniei. Eu socotesc că trebuie să porneşti neîntârziat, fără zăbavă; şi dacă Gandalf nu se iveşte înainte să porneşti, atunci te mai sfătuiesc şi asta: nu umbla singur. Ia cu tine prieteni de încredere şi cu tragere de inimă. Ar trebui să fii recunoscător, pentru că nu-s generos cu sfaturile. Elfii îşi au şi ei bătăile lor de cap şi amărăciunile lor şi nu se prea uită la ce fac hobbiţii sau alte creaturi de pe pământ. Drumurile noastre arar le întretaie pe ale lor, doar din întâmplare sau cu un anume scop. În întâlnirea asta a noastră poate că nu-i doar întâmplare la mijloc; dar scopul nu mi-e limpede şi mă tem să spun mai mult.
— Îţi sunt adânc recunoscător, zise Frodo; însă aş vrea să mă lămureşti ce sunt Călăreţii Negri. Dacă îţi urmez sfatul, se prea poate să nu-l văd pe Gandalf multă vreme şi ar trebui să ştiu ce este această primejdie care mă urmăreşte.
— Nu e de-ajuns să ştii că sunt Slujbaşii Duşmanului? întrebă Gildor drept răspuns. Fugi de ei! Nu le adresa nici un cuvânt! Sunt o primejdie de moarte. Nu-mi cere mai mult! Dar inima-mi spune că, înainte de-a se sfârşi totul, tu, Frodo, fiu al lui Drogo, vei şti mai multe decât Gildor Inglorion despre toate aceste lucruri de temut. Elbereth să te aibă în pază!
— Dar unde să găsesc curajul ce-mi trebuie? întrebă Frodo. De-asta am nevoie mai cu seamă.
— Curajul îl găseşti în cele mai negândite locuri, răspunse Gildor. Numai să ai speranţă. Dormi acum. Noi vom fi plecat mâine dimineaţă; dar vom da de ştire prin toate locurile. Tovărăşiile Rătăcitoare vor afla despre călătoria voastră, şi acelea dintre ele care au puterea să facă bine vor sta de veghe. Te numesc prieten al elfilor; şi fie ca stelele să strălucească la capătul drumului vostru. Arareori ne-au încântat nişte străini aşa cum aţi făcut-o voi, şi este o adevărată minune să auzi vorbe din Rostirea Străveche pe buzele altor rătăcitori în această lume.
Frodo simţea cum îl cuprindea somnul, încă înainte să fi isprăvit Gildor de vorbit.
— Voi dormi acum, spuse el, iar elful îl duse la un umbrar lângă acela al lui Pippin, unde Frodo se aruncă pe un pat şi pe loc căzu într-un somn fără vise.
IV
O scurtătura spre ciuperci
A doua zi dimineaţa, Frodo se trezi înviorat. Zăcea sub un umbrar făcut de un copac viu, cu ramuri întreţesute şi aplecate până la pământ; drept pat îi serviseră ferigile şi iarba, o saltea adâncă şi moale, care răspândea o aromă ciudată. Soarele scăpăra printre frunzele tremurătoare, încă verzi pe crengi. Frodo sări în picioare şi ieşi.
Sam şedea pe iarbă, la marginea pădurii. Pippin stătea în picioare, cercetând cerul şi vremea. Elfii nu se zăreau nicăieri.
— Ne-au lăsat fructe şi băutură şi pâine, îl anunţă Pippin. Vino să mănânci. Pâinea aproape că are acelaşi gust bun ca ieri-seară. Eu n-am vrut să-ţi las nici o bucată, dar a insistat Sam.
Frodo se aşeză lângă Sam şi se apucă de mâncat.
— Azi ce plan avem? vru să ştie Pippin.
— Să ajungem la Cotuascuns cât mai repede cu putinţă, răspunse Frodo şi-şi concentră atenţia asupra mâncării.
— Crezi că o să-i mai vedem pe Călăreţii ăia? întrebă Pippin vesel. Sub soarele dimineţii, perspectiva de a vedea o trupă întreagă de călăreţi nu-i apărea îngrijorătoare.
— Da, tot ce se poate, spuse Frodo, abătut la acest gând. Dar nădăjduiesc să traversăm râul fără să ne zărească.
— Ai aflat ceva despre ei de la Gildor?
— Nu prea multe — doar vorbe aruncate şi ghicitori, răspunse Frodo în doi peri.
— L-ai întrebat despre adulmecare?
— N-am pomenit de asta, molfăi Frodo cu gura plină.
— Ar fi trebuit s-o faci. Sunt sigur că e foarte important.
— De-i pe-aşa, sunt sigur că Gildor ar fi refuzat să-mi dea vreo explicaţie, se răsti Frodo. Şi-acum lasă-mă puţin în pace. Nu vreau să răspund la nu ştiu câte întrebări în timp ce mănânc. Vreau să cuget.
— Ceruri! exclamă Pippin. La gustarea de dimineaţă?
Îi întoarse spatele şi se depărtă spre marginea întinderii verzi.
Dimineaţa senină — amăgitor de senină, îşi zise Frodo — nu-i alungase din minte teama de urmăritori; cumpănea la ceea ce-i spusese Gildor. Vocea veselă a lui Pippin ajunse până la el. Alerga pe pajiştea verde şi cânta.
„Nu! N-aş putea, îşi zise Frodo. Una e să-i iau pe tinerii mei prieteni într-o hălăduială prin Comitat până cădem de istoveală şi de foame, şi când mâncarea şi paturile sunt atât de dulci. Dar să-i iau în surghiun, unde foamea şi istovirea pot să n-aibă sfârşit, este cu totul altceva — chiar dacă ei vin de bunăvoie. Moştenirea este doar a mea. Nu cred că s-ar cuveni să-l iau nici măcar pe Sam.”