Se uită la Sam Gamgee şi descoperi că Sam îl privea cu atenţie.
— Ei, Sam, i se adresă el. Ce zici de asta? Am să părăsesc ţinutul cât mai repede cu putinţă — de fapt, chiar acum m-am hotărât să nu pierd nici măcar o zi în Scobitura Râului, dacă se poate.
- Prea bine, stăpâne.
— Tot mai vrei să vii cu mine?
- Da.
— Are să fie tare primejdios, Sam. De-acum e primejdios. Cine ştie, poate nici unul dintre noi n-o să se mai întoarcă.
— Dacă domnia voastră nu vă întoarceţi, stăpâne, atunci nici eu nu mă voi mai întoarce, asta-i sigur, zise Sam. Nu-l părăsi! aşa mi-au zis. Să-l părăsesc!? am zis. Nici prin gând nu-mi trece. Cu el mă duc, chiar de-ar fi să urce în Lună; şi dacă vreunul dintre Călăreţii Negri o încerca să-l oprească, apoi cu Sam Gamgee o să aibă de furcă, am zis. Şi ei au râs.
— Cine-s ei şi ce tot spui tu acolo?
— Elfii, stăpâne. Am schimbat şi noi o vorbă astă-noapte; şi mi s-a părut că ei ştiau că plecaţi, aşa că n-am văzut rostul s-o-ntorc pe după cireş. Minunată seminţie, elfii, stăpâne! Minunată!
— Aşa e, încuviinţă Frodo. Acum, după ce i-ai văzut mai îndeaproape, îţi plac la fel de mult?
— Mie îmi par puţin mai presus de ceea ce-mi place sau nu-mi place, ca să zic aşa, răspunse Sam domol. Nu cred că are importanţă ce gândesc despre ei. Sunt destul de diferiţi de cum mi i-am închipuit — atât de bătrâni şi de tineri, atât de veseli şi de trişti, ca să zic aşa.
Frodo îl privi pe Sam cu oarecare uluială, aproape că se aştepta să zărească vreun semn exterior al schimbării ciudate ce părea să se fi petrecut cu el. Vocea lui nu semăna cu aceea a bătrânului Sam Gamgee pe care îşi închipuise că-l cunoştea. Parcă tot bătrânul Sam Gamgee era acela care şedea acolo, doar că faţa lui era neobişnuit de gânditoare.
— Mai simţi nevoia să pleci din Comitat — acum că dorinţa ta de a-i vedea s-a împlinit? îl întrebă el.
— Da, stăpâne. Nu ştiu cum s-o zic, dar după noaptea trecută gândesc altfel. Am oarecum sentimentul că văd departe în faţă. Ştiu că vom merge pe un drum lung, în necunoscut; dar mai ştiu că nu mă pot întoarce. Acum nu mai e că-mi doresc să văd elfi sau dragoni sau munţi — de fapt, nici nu ştiu ce vreau: dar am ceva de făcut înainte de sfârşit, şi acest ceva se află în faţa noastră, nu în Comitat. Şi trebuie să mă ţin tare până la capăt, dacă mă-nţelegeţi.
— Nu prea. Dar pricep că Gandalf mi-a ales un tovarăş bun. Sunt mulţumit. Vom merge împreună.
Frodo îşi isprăvi dejunul în tăcere. Apoi, ridicându-se în picioare, se uită înainte, spre marginea pajiştii, şi-l strigă pe Pippin.
— Totu-i gata de plecare? îl întrebă când Pippin se apropie în fugă. Trebuie s-o pornim de-ndată. Am dormit cam mult; şi avem de străbătut cale lungă.
— Vrei să zici că tu ai dormit până târziu, îl corectă Pippin. Eu m-am trezit de mult; şi n-aşteptam decât să termini tu de mâncat şi de cugetat.
— Sunt gata cu amândouă. Şi am de gând să mă îndrept spre Pontonul Cotuascuns cât se poate de iute. N-am să mă întorc la drumul pe care l-am părăsit ieri-seară, ci am s-o tai de-a dreptul chiar de-aici.
— Înseamnă că ai de gând să zbori, îl luă Pippin peste picior. N-ai cum s-o tai, şi încă pe jos, pe nicăieri de jur împrejur.
— Oricum o s-o tăiem mai de-a dreptul decât drumul, nu se lăsă Frodo. Pontonul este la răsărit de Pădureni; pe când drumul bătut ocoleşte prin stânga. Uite că se vede cotul lui de-aici, înspre miazănoapte. O ia pe după capătul dinspre miazănoapte al Smârcurilor, ca să iasă în drumul pietruit ce vine dinspre Pod, mai sus de Stogu. Dar asta înseamnă un ocol de multe mile. Putem scurta pe sfert distanţa asta dacă o luăm de-aici de-a dreptul spre Ponton.
— Leneşul mai mult aleargă, replică Pippin. Regiunea e aspră prin părţile astea, iar jos, în Smârcuri, sunt mlaştini şi tot felul de alte piedici — cunosc locurile. Dacă îţi faci griji din pricina Călăreţilor Negri, nu văd de ce-ar fi mai rău să-i întâlnim pe drum decât în pădure sau la loc deschis.
— E mai greu să găseşti pe cineva în pădure sau pe câmp, răspunse Frodo. Şi dacă se ştie că mergi pe un drum, mai curând te caută pe drum şi nu în altă parte.
— Bun, acceptă Pippin. Am să te urmez în toate mlaştinile şi şanţurile. Dar e greu. Îmi făceam socoteala că trecem de Bibanul de Aur din Stogu înainte de apus. Au cea mai bună bere din Meleagul de la Soare-Răsare, sau aveau, cândva: de mult n-am mai pus gura pe ea.
— E limpede, zise Frodo. Om alerga noi mai mult din pricina scurtăturilor, dar din pricina hanurilor alergam şi mai mult. Oricât ne-ar costa, trebuie să te ţinem departe de Bibanul de Aur. Vrem să ajungem la Cotuascuns înainte să se lase noaptea. Ce părere ai, Sam?
— Eu pe domnia voastră vă urmez, domnu’ Frodo, răspunse Sam (în ciuda unei tainice nelinişti şi a unei adânci păreri de rău după cea mai bună bere de pe Meleagul de la Soare-Răsare).
— Atunci, dacă tot ne vom târî prin mlaştini şi mărăcini, s-o pornim odată! izbucni Pippin.
Era de pe-acum aproape la fel de cald ca şi cu o zi înainte, dar norii începeau să se ridice dinspre apus. Arăta ca şi cum în curând avea să plouă. Hobbiţii mai mult se rostogoliră la vale pe o pantă înierbată abruptă şi nimeriră drept în desişul copacilor de mai jos. Îşi aleseseră calea în aşa fel încât Pădurenii să rămână în stânga lor, iar ei să taie pieziş prin pădurea ce acoperea coasta răsăriteană a dealului, până ajungeau la şes. De acolo puteau s-o ia spre Ponton peste câmp, o regiune dreaptă ca-n palmă, în afară de câteva scobituri şi garduri. După socoteala lui Frodo, aveau de străbătut optsprezece mile în linie dreaptă.
Curând aveau să descopere că pădurea era mult mai deasă şi mai încâlcită decât păruse la început. Nu era tăiată nici o potecă prin tufăriş, aşa încât nu puteau înainta prea repede. După ce ajunseră, cu mare caznă, la poalele povârnişului, dădură peste un pârâu ce se prăvălea din dealurile rămase în urmă printr-o albie adâncă, peste ale cărei maluri abrupte şi alunecoase atârnau rugi. Cel mai supărător lucru era acela că albia tăia direcţia lor de mers. Nici gând să poată sări pe malul opus, cu atât mai puţin să traverseze fără să se ude, să se julească şi să se umple de noroi. Neştiind ce să facă, se opriră.
— Păi, să cercetăm puţin locurile, zise Pippin, zâmbind întunecat. Sam Gamgee se uită în urmă. Printr-o rarişte între copaci zări vârful povârnişului de iarbă pe care tocmai îl coborâseră.
— Uitaţi-vă! exclamă el, prinzându-l pe Frodo de braţ. Ridicară privirile: sus pe muchie, deasupra lor, văzură un cal, desenat pe albastrul cerului. Lângă el, aplecată de spate, o siluetă neagră.
Dădură imediat uitării orice gând de-a se întoarce din drum. Frodo o luă înainte şi se azvârli repede în tufele dese de pe mal.
— Văleu! făcu el, adresându-i-se lui Pippin. Amândoi am avut dreptate. Scurtătura a şi-nceput să se încâlcească; dar ne-am ascuns taman la vreme. Ai auz fin, Sam: ia spune, auzi ceva venind?
Rămaseră nemişcaţi, aproape că-şi ţineau respiraţia în timp ce ascultau; dar nici un zgomot nu trăda că erau urmăriţi.
— Nu-mi închipui că o să încerce să coboare cu calul pe povârnişul ăla, zise Sam. Da’ mă bate gândul că ştie că noi l-am coborât. Ar fi bine să ne continuăm drumul.
Uşor de zis, greu de făcut. Duceau raniţe în spate, iar tufărişul şi rugii nu-i lăsau să treacă. Vântul nu ajungea până la ei din pricina coastei din spate, încât aerul era nemişcat şi înăbuşitor. Când, în sfârşit, reuşiră să răzbească la un loc mai deschis, erau năduşiţi, obosiţi şi foarte zgâriaţi; unde mai pui că nici nu mai erau siguri în ce direcţie se îndreptau. Malurile pârâului deveneau mai joase pe măsură ce râul ajungea într-un loc mai plat, iar valea se lărgea şi era mai puţin adâncă cu cât se apropia de Smârcuri şi de Râu.