— Păi, ăsta e pârâul Stogu, se dumiri Pippin. Dacă vrem să revenim la scurtătura noastră, trebuie să-l traversam chiar aici şi s-o ţinem tot la dreapta.
Trecură pârâul şi, nimerind într-un spaţiu deschis, acoperit cu papură şi fără nici un copac, grăbiră pasul ca să ajungă pe malul celălalt cât mai repede cu putinţă. Acolo se găsea o altă centura de copaci: stejari înalţi, cei mai mulţi dintre ei, ici şi colo câte un ulm sau un frasin. Terenul era destul de neted, cu puţină vegetaţie; dar copacii erau prea apropiaţi unii de alţii ca să se poată vedea până departe. Frunzele uscate se învolburară dintr-o dată, stârnite de pale de vânt, şi stropi de ploaie prinseră a cădea din cerul acoperit. Apoi vântul încetă şi ploaia se revarsă şuvoaie. Hobbiţii se târau cât de iute îi ţineau puterile, împiedicaţi de petice de iarbă, de mormane de frunze moarte; iar peste tot în jur, ploaia cădea şi se prelingea. Nu vorbeau, doar se uitau tot timpul ba în urmă, ba dintr-o parte într-alta.
După o jumătate de oră, Pippin spuse:
— Nădăjduiesc că n-am luat-o prea mult spre miazăzi, căci ar însemna să străbatem pădurea dintr-un capăt în altul. Centura asta nu e prea întinsă — mai mult de-o milă n-are unde-i mai lată, aşa ştiu — ar fi trebuit s-ajungem de-acum în partea cealaltă.
— N-are rost să-ncepem să mergem în zigzag, îşi dădu Frodo cu părerea. Nu ne ajută cu nimic. S-o ţinem tot aşa cum am apucat-o. Nu-s prea sigur că vreau să ies din pădure.
Mai merseră aşa alte câteva mile bune. Apoi soarele începu să se întrevadă printre norii zdrenţuiţi şi ploaia se domoli. Cum trecuse de ora prânzului, hobbiţii simţiră că era vremea să mănânce. Se opriră sub un ulm: frunzele erau aproape toate galbene, dar nu se scuturaseră, iar pământul de la rădăcină era destul de uscat şi adăpostit. Când se apucară să pregătească ceva de-ale gurii, descoperiră că elfii le umpluseră butelcile cu o licoare clară şi palid-aurie; avea aroma mierii făcute din flori amestecate şi era minunat de înviorătoare. Nu trecu mult şi cei trei râdeau şi dădeau cu tifla ploii şi Călăreţilor Negri. Curând, simţeau ei, ultimele mile vor rămâne în urmă.
Frodo se sprijini cu spatele de trunchiul copacului şi închise ochii. Sam şi Pippin se apropiară de el şi toţi trei începură să fredoneze, iar apoi să cânte încetişor:
Ho! Ho! Ho!, o luară ei de la capăt, mai tare. Dintr-o dată însă, tăcură. Frodo sări în picioare. Un vaiet prelung fu adus de vânt, precum ţipătul unei dihănii necunoscute şi singuratice. Vaietul crescu în intensitate, apoi scăzu şi se termină cu un sunet ascuţit şi pătrunzător. Şi, în timp ce hobbiţii stăteau ca împietriţi, un alt ţipăt răspunse primului, mai slab, mai îndepărtat, dar care le îngheţa şi mai amarnic sângele în vine. Apoi se lăsă tăcerea, întreruptă doar de şoapta vântului prin frunze.
— Şi-asta ce crezi c-a fost? întrebă Pippin într-un târziu, încercând să vorbească pe un ton cât mai liniştit, dar neputându-şi stăpâni tremurul. Dacă a fost o pasăre, atunci e un soi de care n-am auzit niciodată în Comitat.
— N-a fost nici pasăre, nici fiară, spuse Frodo. A fost o chemare, sau un semnal — au fost vorbe în ţipătul ăla, deşi nu le-am putut desluşi. Dar nici un hobbit nu are o asemenea voce.
Altceva nu-şi mai spuseră. Se gândeau toţi trei la Călăreţi, dar nu-i pomeniră. Nu le mai venea nici să stea, dar nici să plece nu se îndurau; însă mai devreme sau mai târziu tot trebuiau să străbată şesul spre Ponton, şi cel mai bine era s-o pornească iute şi să meargă pe lumină. În câteva minute erau cu raniţele în spate şi aşternuţi drumului.
Nu trecu mult şi pe neaşteptate ajunseră la capătul pădurii. Pajişti verzi se desfăşurau înaintea lor. Abia acum îşi dădură seamă că o luaseră prea mult spre miazăzi. De partea cealaltă se vedea măgura din Cotuascuns, dincolo de Râu, dar la stânga lor. Cu multă precauţie ieşiră din liziera pădurii şi porniră ca din puşcă peste pajişti.
La început se temură întrucâtva, pentru că nu se mai găseau la adăpostul pădurii. Mult în urma lor se afla platoul înalt unde mâncaseră de dimineaţă. Frodo aproape că se aştepta să vadă silueta mică, îndepărtată, a unui călăreţ sus pe buza râpei, proiectându-se neagră pe cer, dar nu se zărea nici una. Coborând spre dealurile pe care le părăsiseră drumeţii, soarele scăpase de norii zdrenţuiţi şi strălucea acum din nou. Hobbiţilor nu le mai era teamă, dar nici nu se simţeau în largul lor. Terenul însă nu mai era atât de accidentat şi începea să se netezească. În curând pajiştile deveniră câmpuri bine cultivate şi păşuni: erau mărginite de garduri cu porţi şi canale pentru irigaţii. Totul arăta liniştit şi paşnic, un colţ obişnuit al Comitatului. Cu fiecare pas pe care-l făceau, hobbiţii erau tot mai bine dispuşi. Linia Râului se apropia tot mai mult, iar Călăreţii Negri păreau să fi fost doar nişte duhuri ale pădurilor rămase în urmă.
Trecură pe lângă un câmp uriaş de napi şi ajunseră la o poartă solidă. Dincolo de ea, un drumeag brăzdat de făgaşe înainta printre gardurile vii îngrijit tunse, până la un pâlc de copaci îndepărtat. Pippin se opri locului.
— Cunosc câmpurile astea şi poarta, zise el. E Bamfurlong, pământul bătrânului Fermier Maggot . Ferma lui e acolo, între copaci.
— O belea după alta, mormăi Frodo cu un aer atât de îngrijorat, de parcă Pippin i-ar fi spus că drumeagul era căscătura ce ducea în văgăuna unui dragon.
Ceilalţi îl priviră surprinşi.
— Da’ ce-ai cu batrânu’ Maggot? E prieten bun cu cei din neamul Brandybuck. Ai dreptate, e spaima trecătorilor şi are o haită de câini fioroşi — da’, la urma urmelor, cei de pe-aici trăiesc lângă graniţă şi trebuie să se păzească mai mult.
— Ştiu. Şi totuşi, adăugă Frodo, râzând ruşinat, mi-e teamă de el şi de câinii lui. De ani de zile mă feresc să trec pe lângă ferma lui. M-a prins de câteva ori călcându-i hotarul ca să fur ciuperci, eram copilandru pe-atunci, stăteam la Conacul Coniac. Ultima dată m-a bătut, apoi m-a luat şi m-a arătat câinilor lui. „Îl vedeţi, flăcăi, le-a spus, data viitoare când mai pune viermele ăsta piciorul pe pământul meu, îl sfârtecaţi. Acum duceţi-l de-aici!” Şi s-au ţinut după mine tot drumul până la Ponton. N-am mai scăpat de frică de-atunci — deşi recunosc că fiarele alea îşi cunoşteau meseria, nu m-ar fi atins cu adevărat. Pippin izbucni în râs.
— În cazul ăsta, e timpul să te pui bine cu el. Mai ales dacă ai de gând să rămâi în Ţara ledului. E un bătrân de ispravă — dacă-i laşi ciupercile în pace. Hai s-o luam pe drumul ăsta şi atunci nu-i călcăm hotarul. Dacă ne întâlnim cu el, lasă-mă pe mine să vorbesc. E prieten cu Merry şi a fost o vreme când veneam aici des împreună.
Merseră pe drumeag până când zăriră acoperişurile de stuf ale unei case mari şi ale acareturilor fermei ivindu-se printre copacii din faţă. Familia Maggot şi familia Puddifoot din Stogu, şi multe alte familii din Smârcuri erau constructori de case; drept care ferma aceasta era solid construită, din cărămidă, împrejmuită de un zid înalt. Ajuns la zid, drumeagul se isprăvea în dreptul unei porţi late, de lemn.