Dintr-o dată, în timp ce se apropiau, izbucni un cor înfiorător de schelălăituri şi lătrături şi o voce puternică se auzi strigând:
— Colţ! Falcă! Lupu! Şo pe ei, băieţi!
Frodo şi Sam se opriră stană, dar Pippin mai înaintă câţiva paşi. Poarta se deschise şi trei dulăi imenşi ieşiră mâncând pământul şi se azvârliră asupra călătorilor, lătrând ca turbaţi. Pe Pippin nu-l băgară în seamă; Sam, în schimb, se făcu una cu zidul, în timp ce doi dulăi ca nişte lupi îl amuşinară bănuitori, mârâind la cea mai mică mişcare a lui. Cel mai mare şi mai fioros dintre ei se proţăpi în faţa lui Frodo, arătându-şi colţii şi mârâind.
În clipa următoare, în poartă se ivi un hobbit mătăhălos, cu un trup îndesat şi o faţă rotundă şi rumenă.
— Salutare! Salutare! Şi cine mă rog sunteţi domniile voastre şi cam ce-aţi pofti? întrebă el.
— Bună ziua, domnule Maggot, zise Pippin.
Fermierul se uită la el mai atent.
— Măi, doar n-o fi Stăpânu’ Pippin — domnu’ Peregrin Took, aş zice! strigă el, preschimbându-şi încruntătura în zâmbet. Nu te-am mai văzut de multă vreme prin locurile astea. Norocu’ matale că te cunosc. Tocmai voiam să-mi asmut câinii la orice străin trece pe-aci. Se petrec nişte lucruri ciudate azi. Nu-i vorbă, se-ntâmplă să mai treacă tot felu’ de nepoftiţi ciudaţi prin părţile noastre. Prea aproape de Râu, zise el, clătinând din cap. Da’ un muşteriu mai neobişnuit ca ăsta încă nu mi-a fost dat să văd. Nu-mi mai trece el a două oara hotarul aşa, de capu’ lui, să ştiu că intru-n păcat.
— Despre cine vorbeşti? întrebă Pippin.
— Adică nu l-aţi văzut? se miră fermierul. A luat-o înapoi, spre drumu’ pietruit, nu-i mult de-atunci. Ciudat muşteriu, a pus tot felu’ de întrebări aiurea. Da’ poate că vreţi să intraţi şi vă voi povesti mai pe îndelete. Am un strop de bere bună la cană, dacă dumneata şi prietenii dumitale doriţi, domnu’ Took.
Era limpede că fermierul era dispus să le spună mai multe dacă i se îngăduia să o facă când şi cum găsea el de cuviinţă, astfel că primiră invitaţia.
— Şi câinii? întrebă Frodo neliniştit. Fermierul izbucni în râs.
— N-o să vă facă nici un rău — dacă nu le spun eu. Aici, şezi! Colţ! Falcă! strigă el. Şezi! Lupu!
Spre uşurarea lui Frodo şi a lui Sam, câinii se îndepărtară, lăsându-i în pace.
Pippin făcu prezentările.
— Domnul Frodo Baggins, spuse el. Poate că nu-ţi aminteşti de el, pe vremuri locuia la Conacul Coniac.
Auzind numele de Baggins, fermierul tresări şi îl săgetă pe Frodo cu privirea. Preţ de o clipă, Frodo îşi închipui că bătrânul îşi adusese aminte de povestea cu ciupercile furate şi că îşi va asmuţi încă o dată câinii asupra lui. În loc de asta, Fermierul Maggot îl luă de braţ.
— Păi nu-i asta cea mai mare ciudăţenie? rosti el. Chiar domnu’ Baggins? Intraţi! Avem de vorbit.
Intrară în bucătărie şi se aşezară lângă vatra largă. Doamna Maggot aduse bere într-un ulcior cât toate zilele şi umplu patru căni mari. Băutura era bună şi Pippin se considera mai mult decât consolat pentru că nu ajunsese la Bibanul de Aur. Sam îşi sorbea berea cu multă suspiciune. Avea o neîncredere înnăscută faţă de cei care locuiau în alte părţi ale Comitatului; şi nu era dispus să se împrietenească prea repede cu cineva care i-a chelfănit stăpânul, oricât de demult se întâmplase asta.
După ce stătură puţin de vorbă despre vreme şi despre viitoarele recolte (care nu se întrezăreau mai rele ca de obicei), Fermierul Maggot puse cana jos şi se uită pe rând la musafirii săi.
— Acuma, domnu’ Peregrin, începu el, dincotro veţi fi venind şi-ncotro vă veţi fi îndreptând? Veneaţi, poate, să mă vizitaţi pe mine? Căci, dacă aşa stau lucrurile, trecuserăţi de poarta mea fără să vă văd.
— Păi, nu, răspunse Pippin. Cinstit vorbind, dacă tot ai ghicit, am intrat pe drum din celălalt capăt: am traversat câmpurile dumitale. A fost o întâmplare. Ne-am rătăcit în pădure, în partea dinspre Pădureni, încercam s-o tăiem de-a dreptul spre Ponton.
— Dacă vă grăbeaţi, drumu’ v-ar fi fost de mai mult folos, spuse fermierul. Dar nu de-asta îmi făceam griji. Din partea mea, puteţi umbla pe pământurile mele dacă aşa vi-e voia, domnu’ Peregrin. Şi dumneata la fel, domnu’ Baggins — deşi aş îndrăzni să spun că încă îţi plac ciupercile.
Izbucni în râs.
— Da, da, ţi-am recunoscut numele. Îmi aduc aminte de vremea când tânăru’ Frodo Baggins era unu’ dintre cei mai afurisiţi ştrengari din Ţara Iedului. Dar nu la ciuperci mă gândeam. Tocmai mi se pomenise numele de Baggins înainte să apăreţi domniile voastre. Ia ghiciţi ce voia muşteriu’ ăla ciudat să afle de la mine?
Hobbiţii ardeau de nerăbdare să afle răspunsul.
— Ei bine, continuă fermierul, lungind povestea pentru a-i da savoare, a venit călare pe-un cal mare negru, a intrat pe poartă, s-a întâmplat că era deschisă, şi drept în faţa uşii mele s-a oprit. Era negru din cap până-n picioare, acoperit cu pelerină şi glugă, ai fi zis că nu voia să fie văzut la faţă. „Ce naiba-n Comitat o fi vrând şi ăsta?” m-am întrebat. Nu prea vedem mulţi din Seminţia Mare să treacă hotarele; şi, oricum, nicicând n-am auzit de vreunu’ ca soiu’ ăsta negru.
„Bună ziua dumitale, zic eu, ieşind să-l întâmpin. „Drumu’ pe care ai apucat nu duce nicăieri şi, oriîncotro ai vrea să te-ndrepţi, cea mai scurtă cale e înapoi pe drumu’ pietruit.” Nu-mi plăcea cum arăta, şi când a ieşit Falcă din casă şi a adulmecat, numa’ ce-l aud schelălăind de parcă-l înţepase strechea: şi-a ascuns coada între picioare şi a luat-o la sănătoasa urlând. Omu’ negru stătea nemişcat.
„Vin dintr-acolo, zice el, tărăgănat şi parcă înţepenit, arătând spre soare-apune, peste câmpurile mele, mă rog frumos. L-ai văzut pe Baggins?” mă-ntreabă cu o voce ciudată şi numa’ ce se-apleacă spre mine. Nu i-am putut vedea faţa, căci avea gluga trasă mult peste ochi; şi m-a luat cu frig parcă pe spinare. Dar nu pricepeam de unde atâta neobrăzare să umble călare pe pământurile mele.
„Vezi-ţi de drum! i-am spus. Nu-i nici un Baggins pe-aci. N-ai nimerit unde trebuie în Comitat. Mai bine ia-o-ndărăt spre apus, către Hobbiton — dar de dată asta poţi să mergi pe drum.”
„Baggins a plecat”, a răspuns el în şoaptă. „Vine-ncoace. E pe-aproape. Aş dori să-l găsesc. Dacă trece pe-aici, îmi spui? îţi aduc aur.”
„Ba n-ai să-mi aduci, i-am zis eu. Ai să te-ntorci de unde-ai venit, şi-ncă repede. Îţi dau un minut, după care îmi adun câinii toţi.”
A scos un fel de sâsâit. Să fi fost râsul lui, sau altceva, nu ştiu. A dat pinteni calului, care s-a ridicat în două picioare drept asupra mea, de-abia am avut timp să mă dau în lături. Am chemat câinii, însă el a tras de hăţuri, a-ntors calu’ şi-a ieşit pe poartă ca fulgeru’, dispărând pe drumeag spre drumu’ principal. Ei, ce credeţi de-asta?
Frodo rămase câteva clipe cu privirile aţintite la focul din vatră, dar singurul lui gând era cum naiba să ajungă ei la Ponton.
— Nu ştiu ce să cred, spuse el într-un târziu.
— Atunci îţi zic eu ce să crezi, continuă Maggot. N-ar fi trebuit niciodată să te-amesteci cu de-alde ăia din Hobbiton, domnu’ Frodo. Ăia-s tare ciudaţi prin părţile alea.
Sam se foi în scaun, uitându-se chiondorâş la fermier.
— Dar mata ai fost întotdeauna un puşti neastâmpărat. Când am auzit că ai plecat de la Brandybuck şi te-ai dus să stai cu batrânu’ domn Bilbo, mi-am zis, puştiu’ ăsta şi-o căută cu lumânarea. Ia seamă la ce-ţi spun, toate se trag de la ciudăţeniile lui domnu’ Bilbo. A pus mâna pe banii ăia într-un fel tare ciudat, pe meleaguri străine, aşa zice lumea. Poate că sunt unii care vor să ştie ce s-a ales de aurul şi bijuteriile pe care le-a îngropat sub măgura din Hobbiton, cum am auzit? Frodo nu spuse nimic: iscodirile cu tâlc ale fermierului îl cam nelinişteau.