— Ce să-ţi spun, domnu’ Frodo, vorbi din nou Maggot. Mă bucur că ţi-a venit mintea la cap şi te-ai întors în Ţara Iedului. Îţi dau un sfat: rămâi aici şi nu te mai amesteca printre neamurile alea ciudate. Ai să-ţi găseşti prieteni şi pe-aici. Dacă mai apare vreuna dintre arătările astea negre şi întreabă încă o dată de dumneata, mă ocup eu de ea. Am să-i spun c-ai murit, sau ai plecat din Comitat, cum vrei. Şi s-ar putea chiar să fie adevărat oarecum; căci mai mult ca sigur că ăştia despre domnu’ Bilbo vor să afle noutăţi.
— Poate că ai dreptate, zise Frodo, evitând să se uite la fermier şi pironindu-şi privirile în foc.
Maggot îl scrută gânditor.
— Văd că dumneata ai alte păreri, zise el. Da’ mi-e limpede ca lumina zilei că nu-i o întâmplare că şi dumneata’ şi călăreţu’ v-aţi nimerit aici în aceeaşi după-masă; şi poate că veştile mele nu-s chiar atât de noi, la urma urmei. Nu-ţi cer să-mi spui nimic din ceea ce crezi că trebuie să păstrezi pentru mata; dar îmi dau seama că te cam afli la ananghie. Poate că te gândeşti că n-o să-ţi fie prea uşor să ajungi la Ponton fără să fii prins?
— Aşa mă gândeam, recunoscu Frodo. Dar trebuie să încercăm să ajungem; nu facem nimic dacă tot stăm şi cugetăm. Aşa că mă tem că trebuie să plecăm. Mulţumim tare mult pentru bunătatea dumitale. M-am temut de dumneata şi de câinii dumitale mai bine de treizeci de ani, fermiere Maggot, deşi poate că ai să râzi auzind asta. Îmi pare rău că nu m-am putut bucura de un prieten bun. Iar acum îmi pare rău că trebuie să plec atât de curând. Dar poate că într-o bună zi mă voi întoarce — dacă am norocul.
— Oricând vei fi bine venit, îi zise Maggot. Da’ mi-a venit o idee. Soarele stă să apună şi în curând cinăm, căci obiceiul ne este să ne culcăm imediat după Apus. Dacă dumneata şi domnu’ Peregrin aţi putea sta să îmbucăm cu toţii ceva, ne-ar face mare bucurie.
— Şi nouă, îl asigură Frodo. Dar mă tem că trebuie s-o pornim de îndată. Chiar şi acum dacă plecăm, tot se va întuneca înainte să ajungem la Ponton.
— Uf! Da’ aveţi puţină răbdare! Tocmai voiam să spun: după cină scot căruţa şi vă duc pe toţi până la Ponton. Asta o să vă scutească de o bucată bună de drum şi o să vă ferească de alte necazuri.
De data aceasta Frodo acceptă invitaţia cu plăcere şi, auzindu-l, Pippin şi Sam răsuflară uşuraţi. Soarele coborâse de-acum dincolo de dealurile apuse şi lumina zilei pălea. Doi dintre fiii lui Maggot şi cele trei fiice ale lui intrară în bucătărie şi pe masa cea mare apărură bucatele unei cine îmbelşugate. Aprinseră lumânările şi încinseră focul. Doamna Maggot se agita, intrând şi ieşind. Unul sau doi hobbiţi care lucrau la fermă apărură şi ei. În curând, paisprezece hobbiţi şedeau în jurul mesei şi mâncau. Bere era din belşug, iar în mijlocul mesei trona un castron uriaş plin cu ciuperci şi slănină, pe lângă alte feluri mai consistente, pregătite din ceea ce oferea gospodăria. Câinii se întinseseră lângă foc, rozând coji şi oase.
După ce isprăviră de mâncat, fermierul şi fiii lui ieşiră ducând un felinar şi pregătiră căruţa. Era întuneric în curte atunci când oaspeţii părăsiră casa. Îşi aruncară raniţele în căruţă, apoi urcară şi ei. Instalat pe capră, fermierul dădu bice poneilor voinici. Soţia lui rămăsese în raza de lumină ce venea prin uşa deschisă.
— Să fii atent, Maggot! îi striga ea. Nu te lua la harţă cu străinii şi întoarce-te imediat acasă!
— Aşa voi face, promise el şi porni, ieşind pe poartă.
Vântul nu adia, noaptea era liniştită şi tăcută, doar în aer se simţea o undă răcoroasă. Mergeau pe întuneric şi agale. După o milă sau două, drumeagul traversă un şanţ adânc şi, urcând o pantă scurtă, se sfârşi în drumul cel mare, pietruit şi construit pe un mal înalt.
Fermierul coborî, se uită cu atenţie în ambele direcţii, spre miazănoapte şi spre miazăzi, dar nimic nu se zărea în întuneric, iar în aerul nemişcat nu se desluşea nici un zgomot. Peste şanţuri, fuioare subţiri de ceaţă adunate deasupra apei se târau spre câmpuri.
— Se ridică negurile, spuse Maggot, dar n-am să aprind felinarele până la întoarcere. O s-auzim orice s-ar afla pe drum înainte să-l vedem.
De unde se sfârşea drumeagul fermierului şi până la Ponton erau vreo cinci mile, poate mai mult. Hobbiţii se înveliră în pelerine, dar urechile le erau ciulite la cel mai mic zgomot ce s-ar fi auzit peste scârţâitul roţilor şi tropăitul agale al copitelor poneilor. Lui Frodo i se părea că se târau mai încet decât melcul. Lângă el, Pippin moţăia, cuprins de somn. Sam, în schimb, se uita drept înainte, spre ceţurile ce se ridicau.
Într-un târziu ajunseră la bifurcaţia de unde începea drumul spre Ponton. Era însemnat prin doi stâlpi mari, albi, ce se iviseră pe neaşteptate în dreapta. Fermierul Maggot trase de hăţuri şi căruţa se opri cu un scârţâit. Tocmai se pregăteau să coboare, când deodată auziră ceea ce se temuseră cu toţii că vor auzi: un tropăit de copite pe drumul din faţa lor. Zgomotul se apropia de ei.
Maggot sări de pe capră şi, ţinând poneii de dârlogi, îşi încordă privirile ca să desluşească prin negură. Clip-clop, clip-clop, se auzea călăreţul apropiindu-se. Tropăitul răsuna puternic în aerul neclintit şi înceţoşat.
— Mai bine v-aţi ascunde, domnu’ Frodo, şopti Sam, cuprins de îngrijorare. Întindeţi-vă pe fundul căruţei şi acoperiţi-vă cu păturile, şi avem noi grijă să-l trimitem pe călăreţul ăsta la plimbare.
Sam coborî şi se alătură fermierului. Călăreţii Negri vor trebui să treacă peste cadavrul lui dacă voiau să se apropie de căruţă.
Clop-clop, dop-clop. Călăreţul aproape că ajunsese în dreptul lor.
— Salutare! strigă Fermierul Maggot.
Copitele se opriră dintr-o dată. Hobbiţilor li se păru că disting cu greu, la câţiva paşi în faţa lor, o siluetă întunecoasă acoperită cu o pelerină şi glugă.
— S-auzim! bubui Maggot, aruncându-i Iui Sam hăţurile şi pornind cu paşi mari în întâmpinarea siluetei. Să nu care cumva să mai faci un pas! Ce pofteşti, şi-ncotro te-ndrepţi?
— Îl vreau pe domnul Baggins. L-ai văzut cumva? răsună o voce înăbuşită — dar vocea era aceea a lui Merry Brandybuck.
Un felinar negru apăru de sub pelerină, luminând faţa uimită a fermierului.
— Domnu’ Merry! strigă acesta.
— Da, chiar el! Cine-ţi închipuiai că e? întrebă Merry, apropiindu-se. Când se ivi din ceaţă, temerile celor patru se risipiră şi călăreţul păru deodată să-şi reducă dimensiunile la acelea obişnuite ale hobbiţilor. Călărea pe un ponei, iar în jurul gâtului avea înfăşurată o eşarfă ce-i acoperea şi bărbia, ferindu-i faţa de atingerea ceţii. Frodo sări din căruţă ca să-l salute.
— În sfârşit, iată-te! se bucură Merry. Începeam să mă întreb dac-o să mai apăreţi, şi tocmai voiam să mă aşez la cină. Când am văzut că se înceţoşează, m-am dus călare până la Stogu, zicându-mi că poate aţi căzut în vreun şanţ. Dar să fiu al naibii dacă ştiu pe ce drum aţi venit. Unde-ai dat de ei, domnule Maggot? în iazul dumitale pentru gâşte?
— Nu, i-am prins călcându-mi hotarul, zise fermierul, şi aproape că am asmuţit câinii la ei; da’ o să-ţi povestească ei totul, sunt sigur. Acum, dacă nu vă e cu supărare, domnu’ Merry, domnu’ Frodo, domnilor, aş face mai bine să mă-ntorc acasă. Doamna Maggot trebuie că e tare îngrijorată văzând că se lasă negurile.