Dădu căruţa cu spatele înapoi spre drumul principal, apoi o întoarse.
— Ei, noapte bună la toată lumea, mai zise el. A fost o zi tare ciudată, zău aşa. Dar totul e bine când se sfârşeşte cu bine; deşi poate că e mai bine să n-o zicem până n-ajungem la casele noastre. Nu spun altminteri decât că o să-mi pară bine să mă văd acasă.
Îşi aprinse felinarele şi urcă pe capră. În ultima clipă, scoase un coş mare de sub banchetă.
— Era să uit, zise. Doamna Maggot l-a pregătit pentru domnu’ Frodo, cu complimente.
l-l întinse lui Frodo, apoi plecă, însoţit de un cor de mulţumiri şi urări de noapte bună.
Urmăriră din priviri inelele palide de lumină din jurul felinarelor care se legănau în noaptea ceţoasă. Şi brusc Frodo începu să râdă; din coşul acoperit pe care-I ţinea în mână se înălţa până la nasul lui un miros de ciuperci.
V
O conspiraţie demascată
Acum am face bine să ajungem şi noi acasă, spuse Merry. Înţeleg că e ceva necurat la mijloc; dar să avem răbdare până ne vedem la adăpost.
O luară pe drumul spre Ponton, care era drept şi bine întreţinut, mărginit de pietre mari spoite în alb. După aproximativ o sută de paşi ajunseră la râu, în dreptul unui ponton lat de lemn. Un pod plutitor încăpător era legat de el. Bolarzii albi de lângă mal luceau în lumina aruncată de cele două felinare cocoţate pe doi stâlpi înalţi. În urmă, negurile de pe câmpuri se ridicaseră până peste gardurile vii; dar în faţă apa era întunecoasă şi doar printre trestiile de la mal se desluşeau nişte cute şerpuitoare, ca un fel de abur. Ceva mai departe, ceaţa părea mai rară.
Merry îşi duse poneiul pe o pasarelă până pe pod, iar ceilalţi îl urmară. Apoi, cu ajutorul unei prăjini lungi, începu să împingă podul. Viniac curgea domol şi lat înaintea lor. Malul de peste râu era abrupt, dar o potecă ce începea de la celălalt ponton urca în serpentine până sus. Pontonul era luminat de felinare. Dincolo de mal se desluşea Dealul Iedului; şi în el, printre valurile răzleţe de ceaţă, luceau multe ferestre rotunde, galbene si roşii. Erau ferestrele de la Conacul Coniac, străvechiul cămin al neamului Brandybuck.
De mult de tot, Gorhendad Oldbuck , capul familiei Oldbuck, una dintre cele mai vechi din Smârcuri sau chiar din Comitat, trecuse râul, întâiul hotar răsăritean al ţării. El a construit (şi a săpat) Conacul Coniac, i-a schimbat numele în Brandybuck şi s-a stabilit în acel loc pentru a deveni stăpânul a ceea ce, de fapt, forma o mică ţară independentă. Familia lui s-a tot mărit şi a continuat să se mărească şi după ce lui i s-au sfârşit zilele, până când Conacul Coniac a ajuns să ocupe întreaga colină, având trei uşi principale, multe uşi laterale şi aproape o sută de ferestre. După care, familia Brandybuck şi numeroşii ei servitori au început să sfredelească, şi mai târziu să construiască peste tot în jur. Aşa a apărut Ţara Iedului, o fâşie dens populată între râu şi Pădurea Bătrână, un soi de colonie ţinând de Comitat. Satul principal se numea Cotuascuns, îngrămădit pe malurile şi pantele din spatele colinei Conacul Coniac.
Populaţia din Smârcuri era prietenoasă cu locuitorii Ţării Iedului, iar autoritatea Stăpânului de la Conac (cum era numit capul familiei Brandybuck) era şi acum recunoscută de fermierii care locuiau între Stogu şi Stufărişu. Dar majoritatea locuitorilor din bătrânul Comitat îi considerau pe cei din Ţara Iedului ca fiind deosebiţi de ei, adică pe jumătate străini. Deşi, în realitate, nu se deosebeau chiar atât de mult de ceilalţi hobbiţi din cele Patru Meleaguri. Decât într-o singură privinţă: le plăceau bărcile, şi unii dintre ei ştiau să înoate.
La început, ţara lor nu fusese prin nimic apărată în est; mai târziu, însă, au înălţat un gard: Fânul cel Înalt l-au numit. A fost plantat în urmă cu multe generaţii, iar acum se îndesise şi crescuse înalt, căci era tuns cu regularitate. Se întindea fără întrerupere de la Podul Coniaied, într-o buclă mare ce pornea de la râu, până la Fânar (loc unde râul Salcia ieşea din Pădure şi se vărsa în Viniac); măsura mai bine de douăzeci de mile de la un capăt la altul. Dar, de bună seamă, gardul acesta nu izbutea să-i ocrotească cine ştie ce. Pădurea înainta până aproape de el în multe locuri. Locuitorii Ţării Iedului îşi încuiau uşile după lăsarea întunericului, ceea ce nu se obişnuia în Comitat.
Podul plutitor alunecă încet pe suprafaţa apei. Ţărmul Ţării Iedului se zărea tot mai aproape. Sam era singurul din grup care nu traversase niciodată râul până atunci. Un sentiment ciudat îl cuprinsese, în vreme ce râul leneş se scurgea clipocind pe lângă ei: viaţa lui de până acum rămăsese în urmă, în neguri, iar în faţă îl aştepta aventura necunoscută. Se scărpină în creştet şi preţ de o clipă îl fulgeră dorinţa ca domnul Frodo să fi putut să-şi ducă pe mai departe traiul liniştit în Fundătura.
Cei patru hobbiţi coborâră pe mal. Până să lege Merry podul de bolard, Pippin şi pornise cu poneiul de dârlog să urce poteca la deal, când Sam (care se uitase în urmă ca pentru a-şi lua rămas-bun de la Comitat) murmură în şoaptă răguşită:
— Ia uitaţi-vă-ndărăt, domnu’ Frodo. Vedeţi ceva?
Pe pontonul îndepărtat, sub felinarele la fel de îndepărtate, desluşeau cu greu o siluetă: arăta ca o boccea neagră abandonată. Dar, chiar în vreme ce se uitau, forma păru a se mişca şi a se clătina dintr-o parte în alta, de-ai fi zis că cerceta terenul. După care se lăsă în patru labe, sau se târî înapoi în bezna de dincolo de felinare.
— Ceruri din Comitat, ce poate fi asta? întrebă Merry.
— Ceva ce vine pe urmele noastre, răspunse Frodo. Lasă însă întrebările acum. Să plecăm de îndată.
Porniră în grabă în sus pe potecă, până pe buza malului, iar când se uitară îndărăt încă o dată, malul îndepărtat era cufundat în ceţuri, încât nimic nu se mai zarea.
— Slavă Cerului că nu ţineţi bărci pe malul apusean! exclamă Frodo. Caii pot să treacă râul?
— Pot să meargă douăzeci de mile spre miazănoapte, până la Podul Viniac — sau pot înota, spuse Merry. Deşi încă n-am auzit de vreun cal care să fi trecut înot râul Viniac. Dar ce-au a face caii în toată povestea asta?
— Am să-ţi spun mai târziu. Să ajungem în casă şi vorbim acolo.
— Bine. Tu şi Pippin cunoaşteţi drumul; aşa că o iau înainte şi-i spun lui Bolger Grăsunu’ că veniţi. O să pregătim cina şi toate cele.
— Am mâncat de cină mai devreme, cu fermierul Maggot, zise Frodo, dar loc e pentru încă una.
— O veţi căpăta. Dă-mi să duc eu coşul ăla, mai zise Merry şi dispăru în întuneric.
Între Viniac şi noua casă a lui Frodo din Scobitura Râului era o bucată bună de mers. Trecură de Dealul Iedului şi de Conacul Coniac, aflate în stânga, şi, înainte să ajungă în Cotuascuns, intrară pe drumul principal al Ţării Iedului, care, de la Pod, o lua spre sud. Cam la o jumătate de milă în direcţie opusă, spre nord, ajunseră la un drum secundar ce pornea din dreapta. Îl urmară pe acesta vreo două mile, urcând şi coborând o dată cu el înspre interiorul ţării.
În cele din urmă se opriră în dreptul unei porţi înguste tăiate într-un gard viu gros. În întuneric nu se vedea nimic din casă: se găsea departe de drum, în mijlocul unei pajişti circulare întinse, înconjurată de un brâu de copaci pitici în interiorul spaţiului împrejmuit de gardul viu. Frodo o alesese deoarece se afla într-un colţ izolat al regiunii, fără alte gospodării în preajmă. Puteai să intri şi să ieşi fără să te vadă careva. Familia Brandybuck o construise de mult, drept casă de oaspeţi sau pentru membrii familiei care doreau să scape o vreme de existenţa aglomerată de la Conacul Coniac. O casă ţărănească, de modă veche, foarte asemănătoare cu o vizuină de hobbit: lungă şi joasă, fără etaj; acoperiş de iarbă, ferestre rotunde şi o uşă mare şi rotundă.