— Adică, dragul şi bătrânul meu Frodo, eşti disperat pentru că nu ştii cum să-ţi iei rămas-bun. Aveai de gând să pleci din Comitat, asta e limpede. Însă primejdia te-a încolţit mai curând decât te-ai aşteptat, şi acum plănuieşti s-o iei din loc imediat. Şi nu vrei. Ne pare tare rău pentru tine.
Frodo deschise gura şi o închise la loc. Expresia de surprindere de pe faţa lui era atât de caraghioasă, încât ceilalţi izbucniră în râs.
— Dragul şi bătrânul nostru Frodo, se înduioşă Pippin. Chiar credeai că ne-ai aruncat cu praf în ochi? N-ai fost îndestul de atent sau de isteţ pentru asta. Din aprilie îţi tot faci planuri vădite de plecare şi ţi-ai luat rămas-bun de la toate locurile pe unde ai hoinărit. Te-am tot auzit murmurând: „Oare am să mai văd vreodată valea asta?” şi altele de acest soi, şi prefăcându-te că ai ajuns la fundul sacului cu bani şi că de-asta ţi-ai vândut iubita Fundătură afurisiţilor ălora de Sackville-Baggins! Şi toate discuţiile între patru ochi cu Gandalf.
— Ceruri! exclamă Frodo. Şi eu care credeam că am fost şi atent, şi isteţ. Nu ştiu ce-ar spune Gandalf de-ar şti. Înseamnă că tot ţinutul ştie de plecarea mea?
— Aaa, nu, îl linişti Merry. Nu-ţi face griji din pricina asta. Multă vreme n-o să mai rămână un secret, de bună seamă; dar deocamdată este, cred eu, ştiut doar de noi, conspiratorii. La urma urmei, nu trebuie să uiţi că te cunoaştem bine şi suntem adesea alături de tine. De obicei ghicim ce-ţi trece prin cap. Şi pe Bilbo îl cunoşteam. Ca să fiu sincer, te urmăresc atent de când a plecat. Ştiam că, mai devreme sau mai târziu, ai să porneşti pe urmele lui; şi, drept să-ţi spun, mă aşteptam să pleci mai curând, iar mai târziu am început să fim îngrijoraţi. Ne temeam cumplit că ai putea să ne tragi clapa, să pleci pe neaşteptate, singur-singurel, aşa cum a făcut şi el. Şi încă din primăvară am stat cu ochii pe tine şi ne-am făcut şi noi planurile noastre. N-ai să scapi cu una-cu două.
— Dar trebuie să plec, insistă Frodo. Nu-i nimic de făcut, prieteni dragi. E foarte trist pentru noi toţi, dar n-are rost să încercaţi să mă reţineţi. Dacă tot aţi ghicit atât de multe, vă rog să mă ajutaţi şi să nu mă împiedicaţi.
— Nu înţelegi, zise Pippin. Trebuie să pleci — şi prin urmare şi noi trebuie să plecăm. Merry şi cu mine te însoţim. Sam e un băiat minunat, e în stare să-i sară unui dragon de gât ca să te salveze, asta dacă nu-şi dă cu stângu-n dreptul; dar vei avea nevoie de mai mult de un singur însoţitor în aventura ta periculoasă.
— Dragii şi prea iubiţii mei hobbiţi! exclamă Frodo, profund înduioşat. Dar nu m-aş putea învoi la aşa ceva. Şi eu m-am hotărât de multă vreme. Vorbiţi de pericole, dar nu înţelegeţi. Nu-i vorba de-a găsi o comoară, şi nici de o hălăduială de colo până colo. Eu fug dintr-un pericol de moarte într-alt pericol de moarte.
— Dar bineînţeles că înţelegem, spuse Merry cu fermitate. Ăsta-i motivul pentru care ne-am hotărât să mergem cu tine. Ştim că Inelul nu-i o glumă; dar o să facem tot ce putem împotriva Duşmanului.
— Inelul! strigă Frodo, deşi nu era foarte uimit.
— Da, Inelul, repetă Merry. Dragul şi bătrânul meu hobbit, nu prea ţii seamă de curiozitatea indiscretă a prietenilor tăi. De ani de zile am ştiut de existenţa Inelului — de fapt, înainte de plecarea lui Bilbo; dar cum el în mod vădit îl ţinea ca pe o taină, am păstrat şi eu doar pentru mine ceea ce ştiam, până când am pus la cale conspiraţia noastră. Desigur, nu-l cunoşteam pe Bilbo la fel de bine pe cât te cunosc pe tine; eram prea tânăr pe vremea aceea; iar el era mult mai atent — dar nu îndeajuns. Dacă vrei să ştii cu adevărat cum am aflat de el prima şi prima dată, am să-ţi spun.
— Spune, zise Frodo pierdut.
— Familia Sackville-Baggins i-a venit de hac, cum uşor poţi presupune. Într-o zi, cu un an înainte de Petrecere, s-a întâmplat că mă plimbam pe drum, când îl văd pe Bilbo în faţa mea. Deodată, în depărtare, apar ăia din familia S.B., veneau spre noi. Bilbo încetineşte şi apoi, una-două, dispare. Am fost atât de surprins, încât abia dacă mi-a trecut prin cap să mă ascund şi eu, într-un fel mai puţin spectaculos; dar m-am strecurat prin gard şi mi-am continuat drumul pe partea cealaltă. După ce-au trecut ăia, m-am tot uitat prin gard, spre drum, şi mă uitam exact la Bilbo când brusc îl văd că reapare. Am apucat să zăresc o lucire de aur atunci când a vârât ceva înapoi în buzunarul pantalonilor.
După povestea asta, am căscat bine ochii. De fapt, mărturisesc că am spionat. Dar trebuie să recunoşti că era ceva menit să tulbure, şi, ce să-ţi spun, eram un băietan pe atunci. Cu siguranţă că sunt singurul din Comitat, în afară de tine, Frodo, care a văzut vreodată cartea secretă a bătrânului.
— I-ai citit cartea! strigă Frodo. Sfinţi din Ceruri! Nu-i nimic în siguranţă pe lumea asta?
— Nu în destulă siguranţă, aş zice, observă Merry. Dar n-am făcut decât să-mi arunc ochii pe ea, şi chiar şi asta a fost greu de făcut. Nu-şi lăsa niciodată cartea aiurea. Mă-ntreb ce s-a ales de ea. Mi-ar face plăcere s-o mai răsfoiesc o dată. O ai Frodo?
— Nu. Nu era la Fundătura. Cred că a luat-o cu el.
— Prin urmare, aşa cum îţi spuneam, continuă Merry, am ţinut în mine tot ce ştiam, până astă-primăvară, când treburile au început să devină serioase. Atunci a luat naştere conspiraţia noastră; şi cum şi noi eram serioşi şi aveam intenţii serioase, n-am stat să ne codim prea mult. Nu eşti o fiinţă prea comodă, iar Gandalf este o pacoste şi mai mare. Dar dacă vrei să te prezint iscoadei noastre principale, pot să ţi-o aduc.
— Unde e? întrebă Frodo, uitându-se în jurul său, cu aerul că se aştepta ca o faţă mascată şi înspăimântătoare să apară dintr-un dulap.
— Fă un pas înainte, Sam, îi ceru Merry, şi Sam se ridică, roşu la faţă până-n vârful urechilor. Iată-l pe strângătorul nostru de informaţii! Şi a strâns multe, ascultă-mă pe mine, până a fost prins în cele din urmă. După care, aş zice, mi s-a părut că a considerat că se află sub jurământ şi n-a mai ciripit.
— Sam! strigă Frodo, simţind că uimirea îşi avea şi ea limitele ei şi neştiind ce să facă: să se supere, să pufnească în râs, să răsufle uşurat sau să stea ca un caraghios.
— Da, stăpâne, făcu spăşit Sam. Să-mi fie cu iertare, stăpâne. Dar n-am vrut să vă fac nici un rău, domnu’ Frodo, şi nici domnului Gandalf. El a simţit ceva, să ştiţi, şi când aţi spus că mergeţi singur, el a zis Nu! ia pe cineva în care poţi avea încredere.
— Dar se pare că nu pot avea încredere în nimeni, se văită Frodo.
Sam se uita la el nefericit.
— Depinde ce vrei, interveni Merry. Poţi avea încredere în noi că vom sări şi-n foc pentru tine — până la capătul capătului. Şi poţi să ai încredere în noi că vom păstra orice secret de-al tău — mai bine decât o poţi face tu. Dar nu te poţi încrede în noi că te vom lăsa să înfrunţi buclucurile de unul singur şi s-o ştergi fără să spui un cuvânt. Suntem prietenii tăi, Frodo. Oricum: asta e. Ştim aproape tot ce ţi-a spus Gandalf. Ştim destul de multe despre Inel. Suntem îngrozitor de speriaţi — dar venim cu tine; sau te vom urma ca nişte câini.
— Şi, la urma urmei, stăpâne, adăugă Sam, s-ar cuveni să urmaţi sfatul elfilor. Gildor v-a zis că ar trebui să-i luaţi pe aceia care-s dornici să vină, şi nu puteţi spune că n-a fost aşa.
— Nu zic nu, recunoscu Frodo, uitându-se la Sam, care zâmbea cu gura până la urechi. Nu zic nu, dar n-am să te mai cred niciodată că dormi, chiar dacă sforăi sau nu. Am să te învineţesc cu ghionturi ca să fiu sigur.