Multe mii au pierit atunci, dar Zilele Foametei (1158-60) trecuseră de mult la data când începe această poveste, şi hobbiţii se obişnuiseră din nou cu belşugul. Pământul era bogat şi primitor şi, deşi fusese de mult părăsit atunci când s-au aşezat ei aici, fusese înainte bine lucrat şi regele avusese multe domenii pe acele meleaguri şi câmpuri de grâne, podgorii şi păduri.
Pe patruzeci de leghe se întindea acest ţinut de la Gruiurile din Zare spre Podul Viniac, şi cincizeci de la pârloagele de la miazănoapte până la mlaştinile de la miazăzi. Hobbiţii l-au numit Comitatul, fiind regiunea aflată sub autoritatea Thain-ului lor şi un ţinut bine gospodărit; şi acolo, în acel colţ plăcut al lumii, şi-au dus ei viaţa lor bine-orânduită şi tot mai puţin luau seamă la lumea de afară, unde bântuiau lucruri întunecoase, până au ajuns să creadă că pacea şi belşugul erau atotstăpânitoare în Pământul de Mijloc şi dreptul oricărui popor cu scaun la cap. Au uitat sau au nesocotit până şi puţinul pe care-l ştiau despre Străjeri şi despre trudniciile celor care făceau posibilă îndelunga pace din Comitat. De fapt, erau proteguiţi, dar încetaseră să-şi mai amintească acest lucru.
Neam de neamul lor n-au fost hobbiţii războinici şi nicicând nu s-au luptat între ei. În zilele de demult au fost, neîndoios, nevoiţi adesea să se lupte ca să-şi apere existenţa într-o lume nemiloasă, dar, în vremea lui Bilbo, acele zile ţineau de străvechime. Ultima bătălie, înainte să înceapă această poveste, şi cu adevărat singura care s-a dus între graniţele Comitatului, s-a petrecut înainte ca cineva să-şi mai poată aminti de ea: Bătălia de la Câmpiile Verzi, CCI 147, în care Bandobras Took a ţinut piept invaziei orcilor. Chiar şi clima s-a mai îmblânzit de atunci, iar lupii care dădeau năvală după pradă dinspre miazănoapte în iernile albe şi grele deveniseră de-acum poveşti la gura sobei. Astfel că, deşi se mai găseau câteva stocuri de arme în Comitat, erau folosite mai mult ca trofee, atârnând deasupra vetrelor sau pe pereţi, ori adunate în muzeu, la Michel Delving. Se numea Casa Mathom muzeul acesta, căci aşa numeau hobbiţii orice obiect de care nu aveau neapărată nevoie, dar nici nu voiau să-l arunce, mathom. Locuinţele lor puteau să ajungă înţesate de mathom-uri şi multe dintre cadourile ce treceau din mână în mână erau de acest soi.
Cu toate acestea şi oricât ar fi părut de ciudat, viaţa tihnită şi pacea nu tociseră curajul acestui popor. La o adică, nu se speriau ei aşa uşor şi nu puteau fi omorâţi cu una cu două; şi poate că le plăceau atât de nemăsurat de mult lucrurile bune nu în ultimul rând din pricină că puteau, dacă era cazul, să trăiască şi fără ele, şi erau în stare să îndure durerea şi vitregiile sorţii sau ale vremii într-un fel ce trezea uimirea celor care nu-i cunoşteau bine şi nu priveau dincolo de pântecele lor şi de chipurile bine hrănite. Deşi nu săreau la harţă şi nici nu omorau vreo vietate de dragul de-a omorî, erau viteji la ananghie, iar la nevoie se pricepeau să mânuiască armele. Trăgeau bine cu arcul, căci aveau văzul ascuţit şi ţinta sigură. Nu numai cu arcul şi săgeţile. Când se apleca un hobbit după o piatră, bine era să-ţi găseşti degrabă un adăpost, lucru ştiut de orice fiară ce comitea un lucru neîngăduit.
Toţi hobbiţii, sau cel puţin aşa credeau ei, au trăit la începuturi în văgăuni săpate în pământ şi în asemenea adăposturi se simţeau şi acum cel mai bine; dar, în decursul timpului, au fost nevoiţi să se obişnuiască şi cu alte soiuri de sălaşuri. De fapt, pe vremea lui Bilbo, de regulă doar cei mai bogaţi şi cei mai săraci dintre hobbiţi păstraseră vechiul obicei în Comitat. Cei mai săraci continuau să trăiască în vizuini dintre cele mai primitive, chiar aşa, nişte biete găuri, cu o singură fereastră sau fără nici una; în timp ce înstăriţii îşi construiau versiuni tot mai luxoase ale străvechilor locuinţe. Numai că povârnişuri potrivite pentru asemenea tuneluri mari şi ramificate (sau smiale, cum le numeau ei) nu erau de găsit orişiunde, încât la şes, pe măsură ce hobbiţii se înmulţeau, au început să construiască la suprafaţa pământului. Ba mai mult, chiar şi în regiunile deluroase şi în satele mai vechi, cum erau Hobbiton sau Tîrgupitit, sau în oraşul de căpetenie al Comitatului, Michel Delving, pe Colinele Albe, se înălţau acum multe case din lemn, cărămidă său piatră. Acestea erau preferate în mod special de morari, fierari, sforari, căruţaşi şi de alţii de felul lor; căci şi atunci când aveau văgăuni în care să locuiască, hobbiţii se obişnuiseră de multă vreme să construiască şoproane şi ateliere.
Se spune că obiceiul de-a construi ferme şi hambare se încetăţenise mai întâi printre locuitorii din Smârcuri, jos lângă Viniac. Hobbiţii din partea locului, adică în Meleagul de la Răsărit, erau mai laţi în umeri, cu picioare butucănoase, şi purtau cizme-de-gnomi pe vreme ploioasă. Dar se ştia prea bine despre ei că sângele lor se trăgea în cea mai mare parte din familia Stoor, după cum într-adevăr se vădea în tuleiele pe care le lăsau să le acopere obrazurile. Nici un Harfoot sau un Fallohide n-avea urmă de barbă. Chiar aşa, neamurile din Smârcuri şi din Ţara Iedului, la răsărit de râu, meleaguri pe care le-au ocupat mai târziu, au venit după ei în Comitat, dinspre miazăzi; şi încă mai aveau nume deosebite şi cuvinte ciudate, de negăsit în alte părţi din Comitat.
Se prea poate ca meşteşugul ridicării de case, ca şi multe alte meşteşuguri, să-l fi deprins de la Dunedaini. Dar poate că hobbiţii l-au învăţat direct de la elfi, dascălii oamenilor în tinereţea lor. Căci elfii din Regatul de Sus nu părăsiseră încă Pământul de Mijloc, şi la acea vreme încă sălăşluiau în Limanurile Cenuşii de la apus şi în alte părţi apropiate de Comitat. Trei turnuri ale elfilor, din timpuri prea uitate, mai puteau fi văzute pe Dealurile Turnului, dincolo de mlaştinile vestice. Luceau în depărtare, în lumina lunii. Cel mai înalt era şi cel mai îndepărtat, înălţându-se singuratic pe o măgură verde. Hobbiţii din Meleagul de la Apus spuneau că din vârful turnului se zărea Marea; dar nu se ştie de nici un hobbit care să fi urcat până în vârful lui. Căci puţini sunt hobbiţii care au văzut Marea sau au luat calea Ei, şi sunt chiar şi mai puţini cei care s-au întors să povestească. Mulţi hobbiţi priveau până şi râurile şi ambarcaţiunile mici cu profundă nelinişte, şi nu erau mulţi cei care să ştie să înoate. Şi, pe măsură ce zilele Comitatului se lungeau, hobbiţii vorbeau tot mai puţin cu elfii, ajungând să se teamă de ei şi să prindă neîncredere în aceia care aveau treabă cu ei; iar Marea a devenit un cuvânt de spaimă printre hobbiţi şi un semn al morţii, astfel că şi-au întors feţele de la dealurile vestice.
S-o fi tras meşteşugul construirii de case de la elfi sau de la oameni, dar hobbiţii îl foloseau în felul lor. Nu s-au apucat să înalţe turnuri. Casele lor erau de obicei lungi, joase şi confortabile. Cele mai vechi nu erau, de fapt, altceva decât construcţii ce imitau tunelurile, cu acoperişuri din paie sau stuf sau petice de iarbă, şi cu pereţii uşor bombaţi. Dar stilul acesta ţinea de zilele de început ale Comitatului şi de atunci hobbiţii şi-au schimbat mult tehnica de a construi, îmbunătăţind-o cu tot felul de născoceli deprinse de la gnomi, sau descoperite de ei înşişi. Preferinţa pentru ferestrele rotunde şi chiar pentru uşile rotunde era particularitatea principală a arhitecturii lor.