Выбрать главу

Apoi auzi un sunet în zare. Întâi crezu că era un vânt mare care se abătea asupra frunzişului pădurii. Dar iute înţelese că nu frunzele foşneau, ci Marea, departe de tot; un sunet pe care nu-l auzise niciodată în stare de trezie, deşi îi tulburase adeseori visurile. Deodată se pomeni că se găsea afară. Iar în jur nu erau copaci. Se găsea pe o câmpie stearpă şi neagră, iar în aer se simţea un miros sărat ciudat. Ridicând privirile, văzu un turn alb şi înalt, stând singuratic sus de tot, pe o creastă. Îl cuprinse o dorinţă arzătoare de-a sui în turn pentru a vedea Marea. Începu să urce cu greu povârnişul, spre turn, dar dintr-o dată pe cer apăru o lumină şi răsună bubuitul unui tunet.

VI

Pădurea Bătrână

Frodo se trezi dintr-o dată. În camera era încă întuneric. Îl zări pe Merry stând cu o lumânare în mână şi lovind în uşă cu mâna cealaltă.

— Gata, gata! Ce e? întreba Frodo, încă tulburat şi uluit.

— Ce să fie! strigă Merry. E vremea să te scoli. E patru şi jumătate şi ceaţa groasă. Hai! Sam s-a şi apucat de micul dejun. Chiar şi Pippin s-a trezit. Eu mă duc să înşeuez poneii şi să-l aduc pe acela care va căra bagajele. Trezeşte-l şi pe trântorul de Grăsun! Măcar să se scoale ca să ne conducă.

Curând după ora şase, cei cinci hobbiţi erau gata de plecare. Bolger Grasunu’ căsca de zor. Se furişară tiptil din casă. Merry porni primul, ducând de dârlogi un ponei împovărat cu bagaje, şi o luă pe o poteca ce trecea printr-un hăţiş din spatele casei, ca apoi să traverseze câteva fâneţe. Frunzele copacilor luceau şi ceaţa picura de pe fiecare creangă şi crenguţă; iarba era surie, acoperită de roua rece. Nimic nu se clintea, iar zgomotele îndepărtate răsunau aproape şi limpezi: cotcodăcitul găinilor într-o ogradă, o uşă închizându-se undeva.

În grajd găsiră poneii: animale mici şi voinice, aşa cum le plăceau hobbiţilor, nu neapărat iuţi, însă bune de tras din greu o zi întreagă. Încălecară şi curând se pierdură în ceaţa ce părea să nu se deschidă de bunăvoie în calea lor; în schimb, se închidea ameninţătoare în urmă. După ce călăriră aproape o oră, agale şi fără să-şi vorbească, văzură Gardul ivindu-se brusc din negură în faţa lor. Era înalt şi acoperit de un fileu argintiu de plase de păianjen.

— Cum o să treceţi prin ăsta? întreba Fredegar.

— Veniţi după mine, zise Merry, şi veţi vedea.

O luă la stânga pe lângă gard şi nu după multă vreme ajunseră într-un loc unde acesta era uşor scobit, urmând buza unei gropi. La oarecare distanţă de Gard fusese săpată o bortă ce intra în pantă uşoară în pământ. Malurile erau întărite cu cărămidă, înălţându-se treptat până se uneau deasupra, formând un tunel sfredelit adânc sub Gard, ieşind în groapa aflată de cealaltă parte a Iui.

Aici se opri Bolger Grasunu’.

— Rămâi cu bine, Frodo, zise el. Tare-aş fi vrut să nu intri în Pădure. Sper doar să n-ai nevoie să fii salvat înainte de lăsarea serii. Dar noroc îţi urez şi azi şi în toate zilele.

— Dacă nu-s şi alte lucruri rele înainte-mi în afară de Pădure, înseamnă că am noroc, oftă Frodo. Să-i spui lui Gandalf s-o ia repede pe Drumul spre Soare-Răsare: în curând ne vom întoarce la el şi vom merge cât mai repede cu putinţă.

— Cu bine! strigară ceilalţi şi coborâră panta în galop, dispărând în tunel, unde Fredegar nu-i mai putea vedea.

Era întuneric şi umezeală acolo. Capătul celălalt era blocat cu o poartă din gratii groase de fier. Merry descalecă şi o descuie, iar după ce trecură toţi o împinse la loc. Poarta se închise cu un zgomot metalic, iar încuietoarea clincăni. Sunetul nu prevestea nimic bun.

— Poftim, zise Merry. Aţi părăsit Comitatul, acum sunteţi afară, şi încă la marginea Pădurii Bătrâne.

— Sunt adevărate poveştile ce se spun despre ea? întrebă Pippin.

— Nu ştiu despre care poveşti vorbeşti, răspunse Merry. Dacă e vorba de poveştile alea vechi de speriat copiii, pe care le spuneau dădăcile Grăsunului, despre tot felul de spiriduşi şi lupi şi altele de soiul ăsta, aş zice că nu-s adevărate. Cel puţin eu nu cred în ele. Dar Pădurea este stranie. Spre deosebire de Comitat, aici tot ce se afla în ea este mult mai viu, mai atent la ceea ce se petrece, ca să zic aşa. Iar copacilor nu le plac străinii. Îi urmăresc. De obicei se mulţumesc doar să-i urmărească, atât cât ţine lumina zilei, şi nu prea fac mare lucru. Uneori, cei mai puţin prietenoşi pot să scape o ramură, să scoată o rădăcină, său să-i apuce cu o plantă târâtoare lungă. Dar noaptea poate deveni foarte periculos, aşa mi s-a spus. Mi s-a întâmplat doar o dată să mă aflu în ea după lăsarea întunericului, şi atunci foarte aproape de Gard. Mi s-a năzărit că toţi copacii şopteau între ei, transmiţându-şi veşti şi complotând într-o limbă necunoscută; iar ramurile se clătinau şi se agitau fără să fi bătut vântul. Se spune că, de fapt, copacii se mişcă într-adevăr şi pot să-i înconjure pe străini şi să-i prindă înăuntru. De mult de tot, au atacat chiar şi Gardul; au venit, s-au înrădăcinat zdravăn şi s-au aplecat peste el. Dar au venit hobbiţii şi au tăiat sute şi apoi au făcut un foc de tabăra uriaş în Pădure şi au ars pământul pe o fâşie lungă la răsărit de Gard. După asta, copacii au renunţat să atace, dar au devenit tare neprietenoşi. Încă exista o suprafaţă stearpă mare, nu departe în interior, acolo unde a fost făcut focul.

— Doar copacii sunt periculoşi? întrebă Pippin.

— Mai sunt tot felul de ciudăţenii ce trăiesc adânc în Pădure, în partea cealaltă a ei, sau aşa am auzit; dar n-am văzut nimic de acest soi. Totuşi, este ceva ce taie poteci. De câte ori intră careva în Pădure, găseşte drumuri deschise; dar astea par să se mişte şi să se strămute din când în când într-un fel tare ciudat. Nu departe de acest tunel se află, sau s-a aflat vreme îndelungată, începutul unei poteci destul de late, care ducea la Poiana Focului, iar de acolo venea mai mult sau mai puţin în direcţia noastră, spre nord-est. Aceasta e poteca pe care vreau s-o găsesc.

Hobbiţii părăsiră poarta tunelului şi traversară groapa cea lată. De partea cealaltă se desluşea cu greu o potecă ce urca spre poala Pădurii, cam la o sută de metri, poate mai mult, depărtare de Gard; dar de cum ajunseră sub coroanele copacilor, aceasta dispăru. Uitându-se în urmă, zăriră linia întunecată a Gardului printre trunchiurile copacilor ce se îngrămădeau încă de pe-acum în jurul lor. În faţă nu vedeau altceva decât trunchiuri de nenumărate dimensiuni şi forme: drepte sau îndoite, răsucite, aplecate, late sau zvelte, netede sau cioturoase şi rămuroase; şi toate erau verzi sau sure din pricina muşchiului şi a unor excrescenţe zburlite şi lipicioase.

Merry era singurul care părea vesel.

— Mai bine ai lua-o înainte şi ai găsi poteca aia, îl sfătui Frodo. Să nu ne pierdem unul de altul sau să uitam de care parte se află Gardul.

Aleseră o anume direcţie printre copaci, iar poneii înaintau ocolind cu atenţie multele rădăcini întortocheate şi împletite între ele. Pământul nu era acoperit de vegetaţie. Urca întruna şi, pe măsură ce înaintau, copacii păreau să devină tot mai înalţi, mai întunecaţi şi mai deşi. Nu se auzea nici un sunet, doar din când în când câte-un strop de umezeală picura printre frunzele nemişcate. Deocamdată nu răzbătea vreo şoaptă sau vreo mişcare dinspre ramuri; dar hobbiţii aveau senzaţia neplăcută că erau urmăriţi cu o dezaprobare ce se transforma încet în aversiune şi chiar duşmănie. Senzaţia se accentua, până când se pomeniră că-şi ridicau iute privirile în sus, sau se uitau îndărăt, parcă aşteptând o lovitură din senin.