Poteca nu se zărea încă nicăieri, copacii păreau tot timpul că li se pun în cale. Pippin simţi dintr-o dată că nu mai putea suporta şi scoase un strigăt fără veste:
— Ai! Ai! Nu vreau să fac nimic. Doar lăsaţi-mă să trec, vă rog! Ceilalţi se opriră speriaţi; dar strigătul lui căzu ca înăbuşit de o cortină grea. Nu răsuna nici ecou, nici răspuns, deşi pădurea păru să se îndesească şi mai tare şi să pândească mai abitir.
— Eu n-aş striga în locul tău, îl mustră Merry. Faci mai mult rău decât bine.
Frodo începea să se îndoiască de putinţa lor de a găsi o cale şi se întrebă dacă nu cumva greşise făcându-i pe ceilalţi să vină în pădurea asta îngrozitoare. Merry se uită ba într-o parte, ba în alta, dând semne că nu prea era sigur în ce direcţie s-o apuce. Lui Pippin nu-i scăpă nesiguranţa lui.
— Nu ţi-a trebuit mult ca să ne rătăceşti, îl luă el peste picior. Dar în aceeaşi clipă Merry scoase un fluierat şi arătă înainte.
— Măi, măi, mormăi el. Copacii ăştia chiar se mişcă. Uite Poiana Focului în faţă (sau cel puţin aşa sper), dar poteca înspre acolo îmi pare că s-a mutat din loc.
Se lumina tot mai mult, pe măsură ce înaintau. Pe neaşteptate, ieşind dintre copaci, se pomeniră într-un spaţiu larg şi circular. Deasupra se zărea cerul, albastru şi senin spre surprinderea lor, căci jos, sub acoperişul Pădurii, nu putuseră vedea apropierea dimineţii şi ridicarea negurilor. Soarele însă nu se înălţase destul ca să strălucească în poiană, deşi razele lui poposiseră pe vârfurile copacilor. Frunzişul era mai des şi mai verde de jur-împrejurul poienii, formând aproape un zid compact. Copaci nu creşteau, doar iarba aspră şi plante înalte nenumărate: cucută şi pătrunjel sălbatic, cu lujerele păioase şi ofilite, răscoage ce-şi scuturau sămânţa ca o cenuşă pufoasă, urzici luxuriante şi scaieţi uriaşi. Un loc lugubru, dar, după desişul Pădurii, părea o gradină fermecătoare şi veselă.
Hobbiţii prinseră curaj şi, plini de speranţă, ridicară privirile spre cerul tot mai luminat de astrul zilei. În capătul celălalt al poienii era o spărtură în peretele format de copaci şi mai departe se zărea desluşit o potecă. Vedeau cum se adânceşte în pădure, lăţindu-se uneori şi deschizându-se deasupra, deşi copacii iute se apropiau din nou, umbrind-o cu ramurile lor întunecoase. Pe această potecă o apucară şi ei. Drumul continua să urce în pantă domoală, dar ei mergeau acum mai repede ca înainte şi cu inima ceva mai uşoară, căci li se părea că Pădurea se îmblânzise şi îi lăsa să treacă nestingheriţi.
Nu după multă vreme aerul deveni fierbinte şi înăbuşitor. Copacii se apropiară din nou de ambele părţi, astfel că nu se mai putea vedea până departe în faţă. Mai dihai ca înainte simţeau cum pădurea îi încolţea cu reaua ei voinţă. Era atâta linişte în jur, încât călcătura copitelor poneilor, foşnind pe frunzele uscate şi împiedicându-se când şi când de rădăcinile ascunse, bubuia ca tunetul în urechile lor. Frodo încercă să cânte ceva ca să-i încurajeze, dar vocea lui se transformă în murmur.
Dus — nici nu rosti bine cuvântul şi vocea i se stinse. Aerul părea greu şi rostirea cuvintelor obositoare. Chiar în spatele lor o cracă groasă se desprinse dintr-un copac bătrân, aplecat peste potecă, şi căzu cu o trosnitură la pământ. Copacii păreau că se închid în faţa lor.
— Nu le place să audă vorbindu-se despre pieire şi dureri, observă Merry. Eu n-aş mai cânta nimic deocamdată. Aşteaptă să ajungem cu adevărat la poala pădurii, şi atunci o să ne-ntoarcem spre ea şi-o să-i cântam în cor.
Vorbea cu veselie, iar dacă simţea vreo nelinişte, n-o arăta. Ceilalţi nu răspunseră. Erau descurajaţi. O greutate mare îi apăsa inima lui Frodo, căci regreta acum fiecare pas pe care-l făcea cu gândul să sfideze ameninţarea pădurii. Tocmai voia să se oprească şi să le propună să se întoarcă (dacă mai puteau face asta), când se petrecu ceva cu totul neaşteptat. Poteca încetă să urce, continuând o vreme să înainteze orizontal. Copacii întunecaţi se retraseră, încât hobbiţii văzură poteca în faţă, ca o linie aproape dreaptă. La o oarecare distanţă se înălţa vârful verde al unui deal, fără nici un copac pe el, ca un cap pleşuv ieşind din pădurea înconjurătoare. După câte îşi dădeau seamă, într-acolo se îndrepta poteca.
Grăbiră pasul, bucuroşi la gândul că vor urca o vreme deasupra acoperişului Pădurii. După ce coborî puţin, poteca începu din nou să urce, ducându-i într-un târziu până la poala dealului abrupt. Acolo părăsi copacii şi se afundă în iarbă. Pădurea împrejmuia dealul precum o coamă deasă de păr ce se isprăvea brusc într-un cerc în jurul creştetului ras.
Hobbiţii îşi duseră poneii în sus, dând ocol dealului de mai multe ori până ajunseră în vârf. Acolo se opriră şi priviră în jur. Aerul strălucea în lumina soarelui, dar era pâclos; nu puteau vedea prea departe. În jurul lor însă, ceaţa dispăruse; deşi ici şi colo adăsta în golurile dintre copaci, iar înspre miazăzi, unde era o vale adâncă, ce tăia Pădurea dintr-o parte în alta, ceaţa se ridica încă precum un abur sau ca fuioarele de fum alb.
— Aia e, spuse Merry, arătând cu mâna, aia e linia râului Salcia. Izvorăşte din Gruiuri şi curge pieziş spre sud-vest prin mijlocul Pădurii, ca să se verse în Viniac, mai jos de Fânar. Noi nu vrem s-o luăm în direcţia aia! Se zice că Valea Salcia este cea mai stranie parte a întregii păduri — locul de unde, pare-se, ar porni toate ciudăţeniile.
Ceilalţi priviră în direcţia arătată de Merry, însă nu prea aveau ce vedea, în afară de ceţuri deasupra văii adânci şi pline de umezeală; iar dincolo de ea, jumătatea dinspre miazăzi a Pădurii pierea din vedere.
Pe vârful dealului, soarele devenea fierbinte. Trebuie că era în jur de ora unsprezece; dar pâcla uşoară a toamnei încă îi împiedica să vadă prea departe, oriîncotro s-ar fi uitat. Spre apus nu distingeau nici linia Gardului şi nici Valea Viniac, aflată dincolo de el. Înspre miazănoapte, unde li se îndreptară privirile pline de speranţă, nu se vedea nimic din ce-ar fi putut să însemne linia marelui Drum de Miazăzi, adică acolo unde voiau să ajungă. Se găseau pe o insulă în mijlocul unui ocean de copaci, iar orizonturile erau ascunse vederii.
În partea dinspre miazăzi şi răsărit, terenul cobora foarte abrupt, ca şi cum povârnişurile dealului continuau departe în jos, sub coroanele copacilor, precum ţărmurile unei insule care formează în realitate laturile unui munte crescut din adâncurile apelor. Aşezându-se pe buza verde a râpei, începură să mănânce merindele pe care şi le pregătiseră pentru prânz, plimbându-şi în acest timp privirile peste pădurea de dedesubt. Cum soarele se înălţase şi trecuse de crucea amiezii, reuşiră să zărească în depărtare, înspre răsărit, liniile cenuşii-verzui ale Gruiurilor întinzându-se în acea parte dincolo de Pădurea Bătrână. Priveliştea îi înveseli nespus de mult; căci era tare bine să vadă ceva dincolo de hotarele pădurii, chiar dacă nu aceea era direcţia în care aveau de gând să se îndrepte, atâta vreme cât acest lucru depindea de ei: căci Gruiurile gorgane aveau un renume la fel de sinistru printre hobbiţi ca şi Pădurea însăşi.