Într-un târziu, hotărâră că era timpul să o pornească iarăşi la drum. Poteca ce-i adusese până la poalele dealului reapăru la nord; merseră ei ce merseră pe ea, când deodată îşi dădură seamă că o ţineau tot spre dreapta. Curând începu să coboare abrupt, semn că, de fapt, se îndrepta spre valea râului Salcia: numai că ei nu într-acolo doreau să meargă. După ce cumpăniră o vreme, hotărâră să părăsească poteca amăgitoare şi s-o ia spre miazănoapte; chiar dacă nu reuşiseră să-l vadă de pe deal, Drumul acolo se afla şi nu putea fi prea departe. Tot spre miazănoapte, cam la stânga potecii, terenul părea să fie mai uscat şi mai deschis, urcând spre nişte costişe unde copacii se răreau şi unde pinii şi brazii luau locul stejarilor, al ulmilor şi al altor copaci ciudaţi şi fără de nume din pădurea deasă.
La început, alegerea lor se arătă a fi bună; mergeau mai repede, deşi, de câte ori aveau ocazia să zărească o rază de soare într-un luminiş, nu pricepeau cum, dar parcă o apucaseră spre răsărit. După o vreme însă, copacii se îndesiră din nou, exact acolo unde, văzuţi de departe, păruseră a se rări şi a se descâlci. Apoi, pe neaşteptate, se iviră scobituri adânci în pământ. Ca nişte şleauri de roţi uriaşe, sau ca nişte şanţuri late şi drumuri surpate de mult nefolosite şi sufocate de rugi. Cele mai multe dintre scobiturile acestea tăiau direcţia de mers a hobbiţilor şi nu puteau fi traversate decât coborând până în fundul lor şi urcând pe partea cealaltă, ceea ce era chinuitor şi obositor pentru poneii lor. De câte ori coborau, se pomeneau nimerind în hăţişuri dese şi mărăcinişuri care nicicum nu voiau să-i lase să treacă prin stânga lor, făcându-le loc doar atunci când o luau spre dreapta; şi trebuiau să meargă o bună bucată de drum pe fundul şanţului până găseau un loc unde să poată urca pe malul celălalt. De câte ori se căţărau afară, copacii păreau să se fi îndesit şi întunecat şi mai mult; spre stânga, în susul pantei, era aproape imposibil de găsit un drum, încât, neavând de ales, o luau spre dreapta, înspre vale.
După o oră sau două, pierduseră orice simţ al direcţiei, deşi ştiau foarte bine că de mult nu se mai îndreptau spre miazănoapte. Fuseseră abătuţi din drum, iar acum nu făceau altceva decât să urmeze o direcţie aleasă de altcineva — spre sud-est, înspre inima Pădurii, nicidecum înspre marginile ei.
Era de-acum târziu după-amiaza atunci când coborâră, dar mai mult se rostogoliră, într-un şanţ mai lat şi mai adânc decât toate pe care le traversaseră până atunci. Era atât de abrupt şi de năpădit de hăţişuri, încât se dovedi imposibil să mai iasă din el, în oricare parte ar fi apucat-o, decât dacă-şi părăseau poneii şi-şi lăsau bagajele în urmă. Nu le rămânea decât să meargă pe fundul şanţului spre vale. Pământul deveni tot mai moale, chiar mocirlos din loc în loc; din maluri ţâşneau izvoare, încât curând se treziră că înaintau de-a lungul unui pârâiaş ce se prelingea şi susura prin albia buruienoasă. Apoi coborâşul se făcu tot mai abrupt, iar pârâiaşul se transformă într-un pârâu iute şi zgomotos, care se prăvălea şi sărea pe pripor în jos. Ajunseseră într-o viroagă adâncă şi abia luminată, deasupra căreia copacii se arcuiau departe în sus.
Hobbiţii îşi continuară drumul anevoios, pe lângă albia râului, când, pe neaşteptate, ieşiră din întunecime. Ca printr-o poartă, în faţa lor văzură lumina soarelui. Apropiindu-se de acea deschizătură, descoperiră că locul pe unde coborâseră ei era, de fapt, o fisură într-un mal înalt şi abrupt, aproape un stei. La poalele acestuia se găsea o întindere mare de iarbă şi stuf, iar în depărtare se zărea un alt mal, aproape la fel de abrupt. O după-masă aurie, scăldată în razele apusului, adăsta caldă şi somnoroasă peste şesul dintre cei doi pereţi. Tăindu-l prin mijloc, un râu întunecat, cu apa cafenie, curgea şerpuit printre sălcii bătrâne, pe sub arcurile lor, împiedicându-se în coroane căzute şi ducându-şi la vale undele împestriţate de mii de frunze de salcie scuturate. Aerul însuşi părea greu din pricina frunzelor care fremătau galbene pe crengi; căci jos în vale adia o boare caldă şi blândă, în suflarea căreia trestiile foşneau, iar crengile sălciilor trosneau încetişor.
— Aşa deci, acum măcar îmi pot face o idee despre unde suntem, zise Merry. Am mers aproape în direcţia opusă celei în care doream noi să mergem. Ăsta e Râul Salcia! Am s-o iau înainte să cercetez terenul.
Ieşi în lumina soarelui şi dispăru în iarba înaltă. Se întoarse nu după multă vreme şi le spuse că solul era destul de bun între piciorul peretelui şi râu; în câteva locuri limbi de pământ uscat, acoperite cu iarbă, coborau până pe malul apei.
— Mai mult, continuă el, mi se pare că am zărit o potecă ce merge de partea asta, de-a lungul malului. Dacă o luăm la stânga şi o apucăm pe ea, ar trebui ca în cele din urmă să ieşim din Pădure în partea ei de răsărit.
— Poate, zise Pippin neîncrezător. Adică dacă poteca ajunge până acolo, dacă nu cumva ne bagă în vreo mocirlă şi ne lasă acolo. Cine a făcut poteca asta, ai vreo idee, şi de ce? Pun capul că n-a fost tăiată de hatârul nostru. Sunt din ce în ce mai bănuitor cu Pădurea şi cu tot ce-i în ea şi încep să cred în toate poveştile pe care le-am auzit despre ea. Şi poţi să-mi spui cât de mult avem de mers spre răsărit?
— Nu, răspunse Merry. Nu pot. Habar n-am cât de departe la vale pe râu suntem, sau cine-ar putea umbla pe aici atât de des, încât să taie o asemenea potecă. Dar nu văd şi nu-mi trece prin minte nici o altă cale de ieşire.
Nemaiavând nici unul ce spune, se aliniară în şir indian, cu Merry în frunte, care-i conduse pe drumul pe care-l descoperise. De jur-împrejur, iarba şi stuful creşteau mănoase şi înalte, uneori trecându-le mult peste capete; dar, odată găsită, poteca putea fi urmată cu uşurinţă, cu toate şerpuirile ei pentru a găsi pământul mai uscat printre mlaştini şi ochiuri de apă. Ici şi colo traversa râuleţe ce coborau prin făgaşuri din tăpşanele păduroase mai înalte, ca să se verse în Salcia, şi în aceste locuri poteca era înlocuită de trunchiuri de copaci sau mănunchiuri de vreascuri aşezate de-a curmezişul.
Hobbiţilor le era din ce în ce mai cald. Oştiri de muşte de cele mai felurite soiuri le bâzâiau în jurul urechilor, iar soarele după-amiezei le pârjolea spatele. Când sperau mai puţin, se pomeniră în umbră, o umbră subţire, aruncată de ramurile mari şi cenuşii ce se întindeau peste potecă. Fiecare pas înainte era făcut cu tot mai puţină tragere de inimă. Somnolenţa părea să se strecoare afară din pământ şi să urce prin picioarele lor, părea să se cearnă blând din aer peste capetele şi ochii lor.
Frodo simţi cum îi cade bărbia în piept şi cum nu-şi mai poate ţine capul drept. Chiar în faţa lui, Pippin se prăbuşi în genunchi. Frodo se opri.
— N-are rost, îl auzi el pe Merry spunând. Nu pot să mai fac nici un pas dacă nu mă odihnesc. Trebuie să trag un pui de somn. Sub sălcii e răcoare. Mai puţine muşte.
Lui Frodo nu-i plăcea ce auzea.
— Veniţi! le strigă el. Nu putem dormi aici. Mai întâi trebuie să ieşim din Pădure.
Dar ceilalţi erau prea pierduţi ca să le mai pese. Sam stătea lângă ei, căscând şi clipind buimac.
Frodo simţi deodată că somnul îl răpune. Capul îi plutea. În văzduh aproape că nu se mai auzea nici un sunet. Muştele nu mai bâzâiau. Doar un murmur blând, ca un cântec şoptit pe jumătate, părea să freamăte în crengile de deasupra. Frodo îşi înălţă ochii grei şi văzu aplecându-se asupra lui o salcie uriaşă, bătrână şi acoperită cu un puf alb. Părea enormă, ramurile răşchirate se întindeau ca nişte braţe cu multe mâini şi cu degete lungi, trunchiul noduros şi contorsionat se căsca în scorburi largi, care trosneau uşor atunci când se mişcau ramurile. Frunzele ce tremurau pe cerul senin îl ameţiră pe Frodo, făcându-l să se împiedice şi să cadă lat în iarbă.