Merry şi Pippin se târâră în faţă şi se aşezară cu spatele la trunchiul sălciei. Marile scorburi se deschiseră şi mai mult ca să-i primească, în timp ce salcia se clătina şi trosnea. Cei doi îşi ridicară privirile spre frunzele galbene şi cenuşii, care se legănau uşor în lumină şi cântau. Hobbiţii închiseră ochii, după care li se păru că aud cuvinte, cuvinte răcoroase, susurând ceva despre apă şi somn. Merry şi Pippin se lăsară pradă vrăjii şi adormiră buştean la piciorul uriaşei sălcii cenuşii.
Frodo rămase o vreme întins, luptându-se cu somnul ce-l năucea: apoi, cu mare efort, se chinui să se ridice în picioare. Simţi o dorinţă irezistibilă de-a atinge apa rece.
— Aşteaptă-mă, Sam, bolborosi el. Trebuie să-mi scald puţin picioarele.
Ca prin vis se îndreptă înainte, spre partea dinspre apă a salciei, unde rădăcini mari şi contorsionate crescuseră până în apă, ca nişte pui noduroşi de dragon ce se întindeau să se adape. Frodo încălecă o rădăcină din aceasta şi-şi cufundă picioarele înfierbântate în unda rece şi maronie; acolo şi adormi, cu spatele rezemat de copac.
Sam se aşeză şi se scărpină în creştet, căscând cu gura mare cât o peşteră. Era îngrijorat. După-amiaza era târzie, iar această somnolenţă nu i se părea lucru curat.
— În spatele poveştii ăsteia e ceva mai mult decât soarele şi aerul cald, murmură el pentru sine. Nu-mi place copacul ăsta mare de tot. N-am încredere în el. Ia auzi-l cum cântă acum despre somn. N-o să-i meargă.
Îşi adună puterile, se ridică în picioare şi porni împleticit să vadă ce se întâmplase cu poneii. Descoperi că doi dintre ei se depărtaseră destul de mult pe potecă; şi tocmai îi prinsese din urmă şi-i aducea acum înapoi lângă ceilalţi, când auzi două sunete; unul tare, iar celălalt slab, dar distincte amândouă. Primul era o plescăitură, ca atunci când un obiect greu cade în apă; cel de-al doilea, un sunet ca de clinchet de clanţă, când o uşă se închide fără zgomot, dar repede.
Sam fugi spre râu. Frodo era în apă, aproape de mal, şi o rădăcină mare părea să stea peste el şi să-l apese în jos, dar nu se zbătea. Sam îl prinse de haină şi-l trase de sub rădăcină; cu mare greutate îl aburcă pe mal. Aproape imediat Frodo se trezi, tuşi, vomită.
— Ştii, Sam, zise el într-un târziu, copacul ăsta fioros m-a aruncat înăuntru. Am simţit. Rădăcina aia mare s-a răsucit şi m-a băgat înăuntru.
— Eraţi în lumea viselor, domnu’ Frodo, aşa îmi vine să cred. N-ar trebui să şedeţi în asemenea loc dacă sunteţi somnoros.
— Ce-i cu ceilalţi? întrebă Frodo. Mă-ntreb ce vise au ei. Trecură de partea cealaltă a copacului, şi abia acum pricepu Sam ce fusese acel clinchet pe care-l auzise. Pippin dispăruse. Se aşezase lângă o scorbură care se închisese atât de bine, încât nu se mai zărea nici măcar o crăpătură. Merry era prins şi el în capcană: o altă scorbură se închisese în jurul taliei lui; picioarele îi rămăseseră afară, dar restul trupului se găsea într-o deschizătură întunecoasă, ale cărei margini îl strângeau ca-ntr-un cleşte.
Frodo şi Sam se năpustiră mai întâi asupra trunchiului de care se rezemase Pippin. Apoi se chinuiră ca scoşi din minţi să deschidă fălcile scorburii ce-l ţineau prizonier pe sărmanul Merry. Zadarnic.
— Ah, ce grozăvie, strigă înnebunit Frodo. Ce ne-a trebuit să venim în Pădurea asta îngrozitoare? Ce n-aş da să fim acum cu toţii la Scobitura Râului.
Izbi în copac cu toată puterea, fără să-i pese că-şi rănea picioarele. Un fior abia perceptibil străbătu trunchiul până sus la ramuri; frunzele foşniră şi susurară, dar freamătul aducea acum mai degrabă a hohot de râs pierdut în depărtare.
— N-avem cumva vreun topor prin bagajele noastre, domnu’ Frodo? întrebă Sam.
— Am adus o bărdiţă, ca să tăiem surcele pentru foc. Dar nu ne-ar fi de prea mare folos.
— Ia staţi niţel, sări Sam, luminat de-un gând când auzi de focul de surcele. Am putea izbuti ceva cu focul.
— Am putea, zise Frodo, deşi nu arăta prea convins. Am izbuti să-l prăjim pe Pippin de viu înăuntru.
— Întâi şi-ntâi i-am face un rău copacului ăstuia, măcar să-l speriem, se burzului Sam încrâncenat. Dacă nu-l eliberează, îl dobor, chiar de-ar fi să-l rod cu dinţii.
Dădu fuga la ponei şi nu după mult timp se întoarse cu două cutii de iască şi o bărdiţă.
Adunară iute iarbă şi frunze uscate şi bucăţi de coajă de copac; făcură un morman de crengi frânte şi surcele. Le aduseră pe toate lângă trunchi, de partea opusă celei în care se aflau prinşi hobbiţii. Sam lovi bucăţile de iască şi de la prima scânteie iarba uscată se aprinse şi o limbă de foc şi o şuviţă de fum se înălţară cât ai clipi. Crenguţele trosniră. Degete mici de foc atinseră coaja uscată şi crestată a copacului bătrân, pârjolind-o. Întreaga salcie fu cuprinsă de tremur. Frunzele păreau să sâsâie deasupra capetelor lor, un sâsâit de durere şi mânie. Un ţipăt ascuţit răsună de acolo de unde se afla Merry, iar din străfundul copacului îl auziră pe Pippin scoţând un urlet înăbuşit.
— Stingeţi-l! Stingeţi-l! ţipă Merry. O să mă frângă în două dacă n-o faceţi. Aşa zice!
— Cine? Ce? strigă Frodo, fugind în partea cealaltă a copacului.
— Stinge-l! Stinge-l! îl auziră pe Merry rugându-se. Ramurile sălciei începură să se zbată violent. Se auzea un sunet ca de vânt ce se înteţeşte şi se repede asupra crengilor tuturor celorlalţi copaci din jur, ca şi cum cei doi hobbiţi ar fi aruncat o piatră în somnul liniştit al văii râului, stârnind astfel clipociri de mânie ce s-ar fi răspândit în întreaga Pădure. Sam lovi cu piciorul în focul timid şi stinse sub tălpi scânteile împrăştiate în jur. Dar Frodo, fără să ştie prea bine ce-l apucase să facă ceea ce făcea sau ce spera prin asta, o rupse la fugă pe cărare, strigând ajutor! ajutor! ajutor! Avea senzaţia că şi el abia dacă-şi auzea vocea piţigăiată: parcă vântul sălciei i-o smulsese şi i-o alungase de cum rostise acele cuvinte, înecându-i-o în fremătarea zgomotoasă a frunzelor, îl cuprinse disperarea: se simţea pierdut şi neghiob.
Deodată se opri locului. Primise un răspuns, sau aşa i se păruse: dar ar fi zis că venea din spatele lui, din josul potecii, de departe din Pădure. Se întoarse, ascultă şi curând nu mai avu nici o îndoială: cineva cânta un cântec; o voce adâncă şi veselă cânta fără griji, fericită, dar vorbele n-aveau nici o noimă:
Pe jumătate plini de speranţă, pe jumătate temându-se de o nouă primejdie, Frodo şi Sam rămaseră neclintiţi. Pe neaşteptate, dintr-un şir lung de vorbe aiurea (aşa păreau, cel puţin) vocea se înălţă puternică şi răspicată şi dădu glas următorului cântec: