Frodo şi Sam stăteau ca vrăjiţi. Vântul se potoli. Frunzele atârnau din nou tăcute de crengile nemişcate. Cântecul izbucni iarăşi şi, dintr-o dată, ţopăind şi dansând pe potecă, se ivi deasupra stufului o pălărie veche şi pleoştită, cu o calotă înaltă şi o pană lungă şi albastră înfiptă în panglică. Încă o ţopăitură şi o învârtitură şi în faţa ochilor celor doi hobbiţi apăru un om, sau cam aşa ceva. Oricum, era prea mătăhălos ca să fie hobbit, şi totuşi nu chiar atât de înalt ca pentru cei din Seminţia Mare, deşi făcea tot atâta gălăgie cât unul dintre aceştia, tropăind cu cizmele lui galbene şi uriaşe, trase pe nişte picioare butucănoase, şi năpustindu-se prin iarbă şi papură ca o vită ce coboară la adăpătoare. Purta o haină albastră şi avea o barbă lungă şi castanie; ochii îi erau albaştri şi luminoşi, iar faţa roşie ca un măr copt, dar brăzdată de o sumedenie de încreţituri din pricina râsului. În mâini ducea o frunză mare pe care se afla, ca pe o tavă, o grămăjoară de nuferi.
— Ajutor! strigară Frodo şi Sam, alergând în întâmpinarea lui cu braţele întinse.
— Hei! Hei! Staţi pe loc! strigă bătrânul, ridicând o mână, iar ei se opriră locului ca loviţi în moalele capului. Ia spuneţi, micuţii mei, încotro, aşa, suflând ca nişte foale? Ce s-a-ntâmplat aici? Ştiţi cine-s eu? Sunt Tom Bombadil. Spuneţi-mi care-i necazul. Tom se grăbeşte-acum. Să nu care cumva să-mi striviţi nuferii!
— Prietenii mei sunt prinşi în salcie! ţipă Frodo cu răsuflarea tăiată.
— Stăpânu’ Merry-i stors într-o scorbură! ţipă Sam.
— Ce? strigă Tom Bombadil, sărind în sus. Bătrânu’ Om-Salcie? Numai atât a făcut? Asta se îndreaptă repede. Ştiu ce melodie-i vine de hac. Bătrânu’ şi suriu’ Om-Salcie! îi îngheţ eu sloi măduva, dacă nu-şi vâră minţile-n cap. Îi cânt de-i rad rădăcinile. Îi cânt de-i stârnesc un vânt să-i zboare toate crengile şi frunzele. Bătrânu’ Om-Salcie!
După ce-şi aşeză cu grijă nuferii în iarbă, alergă spre sălcie. Acolo dădu cu ochii de picioarele lui Merry, care încă atârnau afară — restul trupului fusese supt înăuntru. Tom îşi lipi gura de crăpătură şi începu să cânte în ea cu o voce înceată. Hobbiţii nu înţelegeau cuvintele, dar se vedea limpede că Merry se trezise. Picioarele lui prinseră a se zbate. Tom sări într-o parte, rupse o cracă ce atârna şi lovi cu ea trunchiul sălciei.
— Dă-l afară, Bătrâne Om-Salcie, spuse el. Ce-ţi trece prin minte? N-ar trebui să te trezeşti. Mănâncă pământ! Sapă adânc! Bea apă! Du-te la culcare! Acum vorbeşte Bombadil!
Apoi îl prinse pe Merry de picioare şi-l trase afară din scorbura care se căscase dintr-o dată.
Se auzi un scrâşnet ca de ceva ce se rupe, şi apoi se crăpă şi cealaltă scorbură, iar din ea sări afară Pippin, ca izbit din spate. Apoi cu o bubuitură de tunet, cele două scorburi se închiseră la loc. Copacul fu scuturat de un tremur de la rădăcină până-n vârf, după care se lăsă o tăcere adâncă.
— Mulţumesc! ziseră hobbiţii unul după altul. Tom Bombadil izbucni în râs.
— Aşa, deci, micuţii mei, spuse el, aplecându-se ca să-i poată privi în faţă. Acum veţi veni cu mine acasă. Masa e plină de cremă de ouă, miere de fagure şi pâine albă şi unt. Goldberry ne-aşteaptă. Avem timp berechet de întrebări la cină. Urmaţi-mă cât vă ţin puterile de iute.
Zicând acestea, îşi culese nuferii, făcu un semn de chemare cu mâna şi porni săltând şi dansând pe potecă, înspre răsărit, cântând la fel de tare şi de fără de-nţeles.
Prea uimiţi şi prea uşuraţi ca să fie în stare să spună ceva, hobbiţii se luară după el cât de repede puteau. Dar nu era destul de repede, încât cântecul să se piardă în depărtare. Deodată, auziră un Hei! răsunător şi vocea lui ajunse îndărăt la ei:
După care nu se mai auzi nimic. Aproape în aceeaşi clipă, soarele păru să se scufunde în copacii din spatele lor. Gândul le zbură la lumina piezişă a apusului ce scăpăra în undele Râului Viniac şi la ferestrele din Cotuascuns, care începeau să strălucească în sute de luminiţe. Umbre uriaşe pogorâră peste ei; trunchiuri şi ramuri groase atârnau întunecoase şi ameninţătoare deasupra potecii. Ceţuri albe porniră a se ridica şi a se vălătuci pe apa râului, furişându-se în preajma rădăcinilor copacilor crescuţi pe mal. Din pământ, chiar la picioarele lor, se înălţa un abur ca o umbră, devenind una cu umbra nopţii ce se lăsă cu mare repeziciune.
Poteca ajunse tot mai greu de urmat, iar ei erau frânţi de oboseală. Picioarele le erau ca de plumb. Tot felul de zgomote tainice şi ciudate se furişau printre tufişuri şi prin papură la dreapta şi la stânga lor; iar când ridicau privirile spre cerul palid, surprindeau chipuri năstruşnice, zgrunţuroase şi noduroase ce se desenau pe roşeaţa amurgului şi căutau chiorâş în jos la ei din înălţimile pereţilor văii şi de la marginile pădurii. Hobbiţii simţeau tot mai mult că tot ţinutul ăsta era ireal şi că înaintau cu greu printr-un vis ce nu prevestea nimic bun şi din care n-aveau cum să se trezească.
Tocmai când părea că picioarele nu mai vor să-i ducă, observară că terenul prinse a urca uşor. Apa începu să murmure. În întuneric se distingea lucirea albă a spumei, acolo unde râul se prăvălea într-o cascadă mică. Deodată copacii se isprăviră şi ceţurile rămaseră în urmă. Ieşind din Pădure, se pomeniră în faţa unui mal întins de iarbă, ce se înălţa aidoma unui val înaintea lor. Râul, acum îngust şi repede, venea în întâmpinare sprinten şi vesel, scăpărând ici şi colo în lumina stelelor ce se aprinseseră pe cer.
Iarba de sub tălpile lor era moale şi scurtă, ca şi cum abia fusese tunsă ori cosită. Poala Pădurii rămasă în spate era tunsă şi ea, aşa cum se tunde un gard viu. Poteca se distingea cu claritate, bine îngrijită şi mărginită de pietre. Şerpuia până în vârful unei movile înierbate, cenuşie acum sub cerul palid al nopţii înstelate; iar colo, mai sus, pe o pantă mai îndepărtată, hobbiţii zăriră luminile clipind ale unei case. Cărarea o lua încă o dată la vale, şi iar la deal, pe panta lină, acoperită cu iarbă scurtă, spre lumini. Pe neaşteptate, o fâşie lată şi galbenă năvăli afară pe o uşă care se deschise. În faţa lor se afla casa lui Tom Bombadil, pe deal, în josul dealului, sub deal. Dincolo de ea, un grui se iţea abrupt, cenuşiu, spelb, ca apoi să urmeze contururile negre ale Gruiurilor gorgane, pândind în noaptea dinspre soare-răsare.
Cu toţii, hobbiţi şi ponei, iuţiră pasul. Oboseala şi aproape toate temerile căzuseră de pe ei ca un veşmânt lepădat. Hei! Veniţi, hopla-hop! se rostogolea cântecul în întâmpinarea lor.