Выбрать главу

În cele din urmă, Tom şi Goldberry se ridicară şi strânseră iute masa. Le cerură oaspeţilor să şadă liniştiţi în jilţuri şi le aduseră scăunele pentru odihna picioarelor lor obosite. În faţa lor, focul ardea în vatra largă, răspândind o aromă dulce, ca atunci când se arde lemn de măr. După ce rânduiră ce era de rânduit, suflară în toate lumânările, lăsând să ardă numai o singură lampă şi câte două lumânări la fiecare capăt al plitei de deasupra vetrei. Apoi Goldberry veni cu o lumânare în mână şi se opri în faţa lor, urându-le noapte bună şi somn adânc.

— Să aveţi linişte acum, până mâine dimineaţă. Nu luaţi seamă la zgomotele nopţii. Căci nimic nu trece aici de uşă sau de fereastră, doar lumina lunii şi a stelelor şi vântul de pe creasta dealului. Noapte bună.

Ieşi din cameră însoţită de sclipirile şi foşnetul rochiei. Sunetul paşilor ei era ca un izvor ce curge lin la vale peste pietrele răcoroase, în liniştea nopţii.

Tom se aşeză lângă ei şi rămase tăcut o vreme, timp în care ceilalţi încercau fiecare să-şi adune curajul ca să pună una din sumedenia de întrebări cărora doriseră să le dea glas la cină. Somnul le îngreuna pleoapele. În cele din urmă, Frodo îşi luă inima-n dinţi:

— M-ai auzit strigând, Stăpâne, sau numai întâmplarea te-a adus tocmai atunci?

Tom se foi ca trezit brusc dintr-un vis plăcut.

— Mmm, ce? făcu el. Dacă te-am auzit strigând? Nu, nu te-am auzit. Eram ocupat cu cântatul. Doar întâmplarea m-a adus, dacă tu aşa o numeşti, întâmplare. Nu-mi pusesem asta în cap, deşi vă aşteptam. Am primit veşti despre voi, ni s-a spus că aţi pornit-o în hălăduială. Am bănuit că n-o să treacă multă vreme până veţi ajunge jos la apă: toate potecile duc încoace, în jos, la râul Salcia. Bătrânul Om-Salcie suriu e-un cântăreţ sadea; şi-i cam greu pentru seminţiile mici să scape de capcanele lui perfide. Dar Tom are un rost acolo, pe care el nu îndrăzneşte să-i zădărnicească.

Tom îşi lăsă capul în piept, ai fi zis că iar pusese somnul stăpânire pe el; numai că el începu să cânte cu voce înceată:

O, aveam un rost acolo, Nuferi cu luciri de stele Să-i adun din apa verde Şi să-i duc domniţei mele, Să-l feresc de frigul iernii Aşternându-l la picioare - Şi pe cel din urmă mugur Când era să deie-n floare, Şi ca-n fiecare vară, Jos pe-a Sălcioarei vale Pentru ea pornesc să-i aflu Şi să-i duc Măriei Sale. Lângă iaz, de mult, acolo, Mi-a ieşit în cale-aproape Fiica Râului, frumoasă Dinspre trestii, dinspre ape. Ea venea din ascunzişuri Şi cânta ca o ispită, Răspândind atâta farmec, Dulcea Fragă Aurită!

Deschise ochii şi-i privi pe toţi cu o neaşteptată străfulgerare albastră:

Aşa-i mai bine. N-o să mai cobor În jos, de-a lungul apelor pădurii Până ce anul nu va trece-n zbor. Şi nici să mai ajung sub norii, surii, Pe unde, troienit în casa lui Mai doarme Omul-Salcie Bătrânul, Cât timp al primăverii glas verzui N-o să aud cum apele îngânu-l, Când Fiică Râului parcă din veci În înveliş de luminişuri calde, În dans uşor pe-al undelor poteci Va căuta în unde să se scalde.

Tăcu din nou; însă Frodo nu se putu stăpâni şi puse încă o întrebare: aceea la care dorea cel mai aprig să afle răspuns:

— Vorbeşte-ne, Stăpâne, de Omul-Salcie. Ce este el? N-am auzit încă vorbindu-se de el până acum.

— Ba să nu vorbeşti! săriră Merry şi Pippin în acelaşi timp, îndreptându-se amândoi în jilţuri. Nu acum! Las-o pe mâine dimineaţă!

— Că bine ziceţi, le dădu dreptate bătrânul. Acum e vreme de odihnă. Unele lucruri nu e bine să le auzi când lumea e cufundată în umbră. Dormiţi până coboară lumina zilei peste noi, odihniţi-vă cu capul pe pernă. Nu luaţi seamă la zgomotele nopţii. Teamă să n-aveţi de salcia cenuşie.

Şi cu aceste vorbe înclină lampa şi suflă în ea, apoi, luând câte o lumânare în fiecare mână, îi conduse afară din cameră.

Saltelele şi pernele erau moi ca puful, iar cuverturile erau din lână albă. Abia dacă apucară să-şi întindă trupurile pe saltelele adânci şi să se acopere cu acele cuverturi moi, când somnul îi cotropi.

În întunericul nopţii, Frodo era cufundat într-un vis fără lumină. Curând zări luna nouă răsărind: sub lumina ei palidă, apăru în faţa ochilor lui un perete negru de stâncă, străpuns de un arc întunecos asemenea unei porţi uriaşe. Frodo se simţi ca ridicat în aer şi purtat pe deasupra stâncii, astfel că văzu cum acel perete era, în fapt, un cerc de coline, în mijlocul lor se afla o câmpie, iar în mijlocul câmpiei se găsea un stei de piatră, ar fi jurat că era un turn, numai că nu era făcut de mâinile nici unei seminţii cunoscute. În vârful steiului se desena silueta unui om. În înălţarea ei, luna părea să rămână atârnată deasupra capului acelui om, scăpărând în părul lui alb zburlit de suflarea vântului. Dinspre câmpia de la poalele steiului răsunau strigătul unor voci înfricoşătoare şi urlete de lupi în număr neştiut. Dintr-o dată, o umbră imaginând nişte aripi uriaşe acoperi luna. Silueta îşi înălţă braţele şi din ceva ce ţinea în mâini scăpără o lumina. Un vultur puternic coborî ca o săgeata asupra lui, luându-l cu sine. Vocile urlară şi lupii schelălăiră. Se auzi un zgomot ca al vântului care sufla cu tărie şi o dată cu el răsună şi tropăitul copitelor, galopând, galopând, galopând dinspre soare-răsare. „Călăreţii Negri!” îşi zise Frodo, trezindu-se cu tropăitul copitelor răsunându-i încă în urechi. Se întrebă dacă va mai avea vreodată curajul să părăsească aceşti pereţi de piatră între care se simţea apărat. Rămase nemişcat, ascultând cu atenţie; însă peste tot era linişte, şi în cele din urmă se răsuci pe o parte şi adormi din nou, sau intră într-un alt vis pe care nu avea să şi-l mai amintească.

Pe salteaua lui, Pippin visa un vis plăcut; dar ceva se petrecu în visul lui, ce-l făcu să se foiască şi să geamă. Se trezi brusc, sau aşa crezu, dar tot mai auzea în întuneric acel sunet ce-i tulburase visuclass="underline" pac-poc, scârţ: zgomotul crengilor care se clatină în vânt, degetele-crengi râcâind fereastra şi pereţii: scîîîrţ, scîîîrţ, scîîîrţ. Oare erau sălcii în apropierea casei? se întrebă el; ca dintr-o dată să-l cuprindă sentimentul îngrozitor că nu se găsea într-o casă obişnuită, ci înăuntrul salciei, unde auzea acea voce scârţâită, cumplit de uscată, care-şi râdea de el. Se ridică în capul oaselor, căută cu mâinile pernele moi care se adânciră sub apăsarea lor şi se întinse la loc uşurat. I se păru că-i mai stăruia în urechi ecoul vorbelor dinainte de culcare: „N-aveţi de ce vă teme. Dormiţi în pace până mâine dimineaţă. Nu luaţi seamă la zgomotele nopţii”. După care adormi la loc.

Ceea ce auzi Merry pătrunzând în visul lui fu zgomotul apei: apa izvorând şi curgând lin la vale, apoi făcându-se tot mai mare şi mai mare, răspândindu-se de nestăvilit peste tot în jurul casei, devenind un iaz fără ţărmuri. Gâlgâia sub ziduri, crescând încet, dar fără contenire. „O să mă înec!” îşi spuse în sinea lui. „O să găsească un loc pe unde să pătrundă şi-o să mă-înec.” Simţea că zăcea într-o mlaştină cleioasă, vâscoasă, dar, când sări în capul oaselor, nimeri cu talpa pe colţul unei lespezi dure şi reci. Îşi aminti unde se găsea şi se întinse la loc pe saltea. Auzi parcă, sau îşi aminti că auzea: „Nimic nu trece de uşă sau ferestre, fără doar de lumina lunii şi a stelelor şi de vântul din creştetul dealului”. O adiere de aer dulce mişcă perdeaua. Merry respiră adânc şi se cufundă încă o dată în somn.