Atât cât îşi putea aminti, Sam dormi toată noaptea într-o mulţumire profundă, asta doar dacă buştenii pot cunoaşte mulţumirea.
Se treziră, toţi patru deodată, în lumina dimineţii. Tom se fâţâia prin cameră fluierând ca un graur. Când îi auzi foindu-se, bătu din palme şi strigă:
— Hei! Hau, hopla-hop! Bimbo-ţop! Inimioarele mele!
Dădu la o parte perdelele galbene şi hobbiţii văzură că acestea acoperiseră două ferestre la ambele capete ale camerei, una dând spre soare-răsare, cealaltă spre soare-apune.
Săriră în picioare învioraţi. Frodo se repezi la fereastra dinspre soare-răsare şi se pomeni că privea într-o grădină de zarzavaturi, cenuşie din pricina rouăi. Aproape că se aşteptase să vadă o pajişte de iarbă, pornind chiar de sub fereastră şi plină toată de urme adânci de copite. Şi iată că privirea i se oprea într-un strat de vrejuri de fasole căţărate pe araci înalţi; dar pe deasupra lor şi mult mai departe, creştetul cenuşiu al dealului se profila pe lumina soarelui care se năştea. Dimineaţa era palidă: la răsărit, în spatele norilor lungi, semănând cu straturi de lână murdară pătată cu roşu la margini, scăpărau hăuri de galben. Cerul dădea semne despre ploaia care avea să vină; dar lumina se răspândea tot mai mult, iar florile roşii ale vrejurilor de fasole începură să strălucească pe fundalul frunzelor verzi şi ude.
Pippin se uită pe fereastra dinspre apus, înspre un lac de pâclă. Pădurea era pitită sub neguri. Ar fi putut jura că privea de undeva de sus spre clina unui acoperiş-nor. Se zărea o cută, sau un canal, unde negurile se spărseseră în panaşe şi valuri: valea Salcia. Pârâul curgea la vale la stânga şi pierea în umbrele albe. Foarte aproape de fereastră se găseau o grădină de flori şi un gard viu tuns, înţesat de pânze argintii de păianjen, iar dincolo de acesta iarba tunsă, cenuşie din pricina boabelor palide de rouă. Nici urma de salcie.
— Bună dimineaţa, prieteni veseli! strigă Tom, deschizând larg fereastra de la soare-răsare.
În încăpere năvăli un aer proaspăt; aducea miros de ploaie.
— Soarele n-o să-şi prea arate faţa astăzi. Aşa am eu bănuiala. M-am plimbat mult, sărind de pe-un vârf de deal pe altul, încă de când s-au ivit primii zori, şi am adulmecat vântul şi vremea, iarba udă de sub tălpi şi cerul umed de deasupra capului. Am trezit-o pe Goldberry cântând sub fereastră; dar n-am trezit seminţia hobbiţilor. Azi-noapte, seminţia micuţă s-a trezit în întuneric şi a adormit după ivirea zorilor! Olariola! Treziţi-vă acum, veselii mei prieteni! Uitaţi de zgomotele nopţii! Olariolarila! Bimbo-hop! Inimioarele mele! Dacă nu zăboviţi mult, veţi găsi micul dejun pe masă. Dacă nu vă grăbiţi, veţi primi iarbă şi apă-de-ploaie!
Nu e nevoie s-o spunem — şi nu pentru că ameninţarea lui Tom ar fi sunat prea serioasă — hobbiţii nu zăboviră mult, iar de la masă se ridicară târziu şi doar când începu să arate cam pustie. Tom şi Goldberry nu erau în încăpere. Pe Tom îl auzeau pe undeva prin casă, sporovăind în bucătărie, urcând şi coborând scările, cântând pe-afară. Încăperea era îndreptată cu ferestrele spre apus, spre valea îngropată în pâclă, iar fereastra era deschisă larg. Din streşinile de stuf picura apa. Înainte să sfârşească ei cu masa, norii se uniseră într-un acoperiş compact şi o ploaie cenuşie începu să cadă drept în jos, molcomă, dar stăruitoare. În spatele perdelei de apă, Pădurea era pe de-a-ntregul ascunsă vederii.
În timp ce ei se uitau pe fereastră afară, auziră prelingându-se încet, ca şi cum ar fi coborât cu ploaia din înalt, mlădierile vocii limpezi a Fiicei-Râului care cânta undeva deasupra lor. Prea multe cuvinte nu prinseră ei, dar pricepură imediat că era un cântec de ploaie, la fel de dulce ca şi ploile peste dealurile uscate, ce povestea despre curgerea unui râu de la izvoarele din ţinuturile înalte spre Marea aflată departe jos. Hobbiţii ascultară încântaţi; iar Frodo era bucuros în inima lui şi binecuvânta vremea generoasă care îi împiedica să plece. Gândul la plecare îl apăsase încă din clipă în care se trezise; dar acum presimţea că nu aveau să-şi continue drumul în acea zi.
Vântul din înalturi bătea dinspre apus, rostogolind nori şi mai groşi, mai plini de apă, pentru a-şi revărsa ploaia strânsă-n ugere peste creştetele pleşuve ale Gruiurilor. În jurul casei nu se zărea nimic altceva decât perdeaua de ploaie. Frodo stătea lângă uşa deschisă şi se uita cum se preschimbă poteca albă, calcaroasă, într-un râuleţ de lapte şi cum se scurgea cu bulbuci înspre vale. Tom Bombadil veni lipăind de după colţul casei, fluturându-şi braţele ca şi cum ar fi dat la o parte ploaia — şi, într-adevăr, când sări peste prag, arăta destul de uscat, mai puţin cizmele. Pe acestea şi le scoase şi le puse în ungherul hornului. Apoi se aşeză în cel mai mare jilţ şi-i chemă pe hobbiţi să se strângă în jurul lui.
— Azi, zise el, e ziua în care Goldberry spală rufe şi se apucă de curăţenia de toamnă. Prea mare umezeală pentru seminţia hobbiţilor — să-i lăsăm să se odihnească atâta cât mai pot s-o facă. Zi tocmai potrivită pentru poveşti lungi, pentru întrebări şi răspunsuri, aşa că Tom va începe să vorbească.
Le spuse multe poveşti nemaiauzite, uneori părând că vorbeşte cu sine însuşi, alteori fulgerându-i pe neaşteptate cu privirea sa albastră pe sub sprâncenele stufoase. Adeseori, vocea lui trecea în cântec, şi atunci se ridica din jilţ şi dansa în jurul lor. Le spuse poveşti despre albine şi flori, despre obiceiurile copacilor şi despre năstruşnicele creaturi ale Pădurii, despre lucruri rele şi lucruri bune, despre altele prietenoase şi încă altele neprietenoase, despre lucruri pline de cruzime şi lucruri pline de bunăvoinţă, cât şi despre taine ascunse sub rugi.
Ascultându-l, hobbiţii începură să le înţeleagă pe vieţuitoarele Pădurii, deosebite de ei înşişi, şi chiar să se simtă ca nişte intruşi într-o lume în care toate celelalte se simţeau ca acasă. Cel care revenea cu stăruinţă în poveştile lui şi le părăsea de tot atâtea ori era Bătrânul Om-Salcie, iar Frodo află acum destule cât să fie mulţumit, chiar prea destule, căci istorisirile nu erau menite a-l linişti. Vorbele lui Tom dezvăluiau inimile şi gândurile copacilor, care erau adeseori întunecate şi tare ciudate şi grele de ură faţă de tot ce se mişcă liber pe faţa pământului şi roade, muşcă, frânge, taie, arde: distrugători şi uzurpatori. Nu degeaba se numea Pădurea Bătrână, căci cu adevărat era străveche, o supravieţuitoare a imenselor păduri uitate; iar în ea trăiau încă, îmbătrânind la fel de repede ca şi dealurile, străbunii străbunilor copacilor, amintindu-şi de vremurile când erau stăpâni peste toate. Nemăsuraţii ani îi umpluseră de mândrie şi de înţelepciune înrădăcinată, precum şi de răutate. Dar nici unul nu era mai primejdios ca Salcia cea Mare; inima acesteia era măcinată, însă puterea îi rămăsese verde; unde mai pui că era şi vicleană, stăpână peste vânturi, iar cântecul şi gândul său străbăteau pădurea de ambele maluri ale râului. Duhul ei cenuşiu şi însetat îşi trăgea seva din pământ şi se răsfira ca o ţesătură fină de rădăcini pe sub pământ, şi ca o plasă invizibilă de rămurele prin aer, până când cuprindea sub stăpânirea sa toţi arborii Pădurii, de la Gard până la Gruiuri.
Pe neaşteptate, povestea lui Tom părăsi pădurile şi urcă sprintenă spre izvoarele pârâului, peste cascadele înspumate, peste pietre şi stânci mâncate de ape, printre florile în iarba deasă şi prin fisuri pline de umezeală, ajungând în cele din urmă sus, pe Gruiuri. Hobbiţii auziră povestea Marilor Gorgane şi a colnicelor verzi şi a inelelor de piatră de pe măguri şi din vâlcelele dintre măguri. Oile behăiau în turme. Se ridicau ziduri verzi şi ziduri albe. Pe înălţimi erau fortăreţe. Regi ai micilor regate luptau între ei, iar Soarele tânăr lucea precum focul pe metalul roşu al paloşelor lor noi şi lacome. Se numărau victorii şi înfrângeri; turnuri se năruiau, fortăreţe cădeau sub pârjol, iar flăcările suiau până-n înaltul cerului. Aurul era adunat grămezi pe catafalcurile regilor şi ale reginelor; ridicături de pământ le acopereau şi uşi de piatră erau închise asupra-le; iar iarba creştea peste toate. Oile mai hălăduiau o vreme păscând iarba, dar curând dealurile rămâneau din nou pustii. O umbră venea din locuri întunecoase aflate departe şi osemintele începeau să se clintească în ridicăturile de pământ. Duhurile Gorganelor coborau în vâlcele, clincănind din inelele pe care le purtau pe degetele lor reci şi zornăind lanţuri de aur în vânt. Inele de piatră rânjeau din pământ, semănând cu nişte măsele stricate în lumina lunii.