Hobbiţii se scuturară înfioraţi. Chiar şi în Comitat se auzise despre Duhurile Gorganelor de la Gruiurile gorgane de dincolo de Pădure. Dar poveşti din acestea nu erau pe placul hobbiţilor, chiar şi lângă un foc plăcut aflat mult departe de acele locuri. Acum şi aici, hobbiţii îşi amintiră dintr-o dată ceea ce bucuria din această casă le alungase din minte: casa lui Tom Bombadil era cuibărită chiar sub creasta acelor dealuri temute. Pierdură şirul poveştii şi se foiră neliniştiţi, trăgând cu coada ochiului de la unul la altul.
Când reuşiră să-şi încordeze din nou atenţia pentru a-l urmări pe Tom, înţeleseră că el pătrunsese de-acum pe tărâmuri necunoscute, care treceau dincolo de amintirile şi gândurile lor din vreme de trezie, în evuri când lumea era mai mare, iar mările ajungeau până pe ţărmul de la soare-apune; şi povestea lui cântată mergea şi mai în urmă, în vremea străvechii lumini stelare, când doar stăpânii elfi erau treji. Tom tăcu deodată şi hobbiţii văzură cum i se lasă capul în piept, ca şi cum ar fi adormit. Rămaseră neclintiţi, ca vrăjiţi, în faţa lui; şi ar fi putut jura că sub descântecul vocii lui vântul murise, norii secaseră, iar ziua se retrăsese, lăsând loc întunericului dinspre răsărit şi dintre apus, şi cerul se acoperi de lumina stelelor albe. Frodo n-ar fi putut spune dacă trecuseră dimineaţa şi seara unei singure zile sau a mai multora. Nu se simţea nici flămând, nici obosit, ci doar plin de uimire. Stelele străluceau prin fereastră, iar liniştea din tării părea să se fi lăsat peste tot în jur. Într-un târziu, Frodo se smulse din starea aceea şi, cuprins deodată de teamă în faţa liniştii, îndrăzni să întrebe:
— Cine eşti tu, Stăpâne?
— Mmmm, ce? făcu Tom, îndreptându-se de spate şi ochii îi străluciră în întuneric. Încă nu mi-ai aflat numele? Acesta-i singurul meu răspuns. Spune-mi cine eşti tu, singur, tu însuţi şi făr’ de nume? Dar tu eşti tânăr, eu sunt bătrân. Cel mai bătrân, ăsta sunt. Ţineţi minte vorbele mele, prieteni: Tom a fost aici înaintea râului şi a copacilor. Tom îşi aminteşte de primul strop de ploaie şi de prima ghindă. A tăiat poteci înainte de Seminţia Mare şi a văzut venind Seminţia Mică. A fost aici înaintea Regilor, a mormintelor şi a Duhurilor Gorganelor. Când elfii au trecut spre soare-apune, Tom era de mult aici, înainte ca mările să fi fost îngenuncheate. A cunoscut întunericul de sub stele pe vremea când era netemător — înainte ca Seniorul Întunecimii să vină din Afară.
O umbră păru să treacă prin dreptul ferestrei, făcându-i pe hobbiţi să arunce iute o privire prin ochiurile de geam. Când îşi întoarseră din nou ochii spre Tom, Goldberry stătea în pragul uşii din spatele lui, într-o ramă de lumină. Ţinea o lumânare în mână, apărându-i flacăra cu palma; lumina trecea prin mână precum razele soarelui printr-o scoică.
— Ploaia a încetat, spuse ea, şi ape noi curg pe deal la vale, sub stele. E vremea să râdem şi să ne veselim.
— Şi să mâncăm şi să bem! strigă Tom. Poveştile lungi fac sete. Iar ascultarea lungă e-o treabă ce naşte foame, oricând ar fi, dimineaţa, la prânz sau seara!
Cu aceste vorbe, sări din jilţ şi, ţopăind, luă o lumânare de pe poliţă, se apropie de Goldberry şi aprinse lumânarea de la flăcăruia din mâna ei; apoi dansă în jurul mesei. Pe neaşteptate, se repezi spre uşă şi se făcu nevăzut.
Se întoarse repede, aducând o tavă mare plină de bunătăţi. Tom şi Goldberry puseră masa; iar hobbiţii stăteau şi se uitau jumătate a râs, jumătate a mirare: într-atât era de fermecătoare graţia ei şi într-atât de vesele şi de neobişnuite giumbuşlucurile lui. Oarecum însă, cei doi păreau să urzească mişcările unui singur dans, căci nici unul nu-l stânjenea pe celălalt tot ieşind şi intrând în încăpere şi învârtindu-se în jurul mesei; şi cu mare iuţeală totul fu pus la locul cuvenit, bucatele, văsăria şi luminile. Masa strălucea de licăririle galbene şi albe ale lumânărilor. Tom făcu o reverenţă în faţa oaspeţilor săi.
— Cina e gata, anunţă Goldberry.
Abia acum văzură hobbiţii că era înveşmântată toată în argint, încinsă cu o cingătoare albă, iar pantofii îi erau ca solzii peştilor. Tom, în schimb, purta veşminte de-un albastru-pur, la fel de pur ca şi acela al florilor de nu-mă-uita udate de ploaie iar ciorapii îi erau verzi.
Cina o întrecu pe aceea de cu o seară înainte. Vrăjiţi de Tom, hobbiţii ar fi sărit peste o masă ori mai multe, dar când se pomeniră în faţa bucatelor, li se păru că nu mâncaseră de-o săptămână. O vreme nu cântară şi nici nu vorbiră prea mult, aţintindu-şi atenţia doar asupra mâncării. Dar mai încolo inimile şi spiritele li se înviorară, iar vocile le răsunară cu voioşie şi hohote de râs.
După masă, Goldberry le cântă multe cântece, care începeau vesele între dealuri şi se stingeau încet în tăcere; iar în tăcerile acestea, ei imaginau cu ochii minţii iazuri şi ape mai întinse decât oricare dintre cele ştiute de ei, şi privind în undele lor zăreau cerul dedesubtul lor şi stele asemenea bijuteriilor în adâncuri. Mai apoi Goldberry le ură încă o dată noapte bună şi-i lăsă lângă vatra focului. Dar Tom arăta acum treaz de-a binelea şi-i copleşea cu întrebări.
După câte se părea, ştia dinainte multe despre ei şi familiile lor, şi chiar despre întreaga istorie şi tot ce se întâmplase în Comitat încă din vremurile pe care hobbiţii înşişi de-abia dacă şi le mai aminteau. Dar asta nu-i mai surprindea; iar el nu făcu nici o taină din faptul că datora ceea ce ştia Fermierului Maggot pe care, din câte îşi dădură ei seamă, îl socotea drept o persoană mult mai însemnată decât îşi închipuiseră ei că era.
— Are ţarina sub tălpile lui bătrâne şi lut pe degete, înţelepciune în oase şi amândoi ochii îi sunt larg deschişi, spuse Tom.
La fel de limpede era faptul că Tom avea socotelile sale cu elfii, şi, pe cine ştie ce cale, veştile privind fuga lui Frodo îi fuseseră transmise şi de Gildor.
Şi, cu adevărat, atât de multe aflase Tom şi atât de meşteşugit ştia să pună întrebări, încât Frodo se pomeni că-i spune mai multe despre Bilbo şi despre propriile speranţe şi temeri decât îi dezvăluise înainte chiar şi lui Gandalf. Tom dădea din cap, dar când auzi de Călăreţi, ochii îi scăpărară:
— Arată-mi Inelul acela preţios! ceru el dintr-o dată în miezul unei poveşti.
Cuvinte la care Frodo, spre propria mirare, trase lanţul din buzunar şi, desfăcând Inelul de pe el, i-l dădu lui Tom fără să şovăie.