Casele şi vizuinele hobbiţilor din Comitat erau adesea mari, în ele locuind familii numeroase. (Bilbo şi Frodo Baggins, ca celibatari, reprezentau, într-adevăr, excepţii, ca şi în alte privinţe, de pildă în prietenia lor cu elfii.) Uneori, cum era cazul neamului Took din Marile Tuneluri, sau Brandybuck din Conacul Coniac, multe generaţii locuiau în (relativ) bună-înţelegere laolaltă într-o singură locuinţă străveche şi cu multe tuneluri. În orice caz, toţi hobbiţii trăiau în clanuri şi ţineau socoteala gradelor de rudenie cu mare grijă. Îşi întocmeau arbori genealogici lungi şi complicaţi, cu ramuri nenumărate. Când ai de-a face cu hobbiţii, e important să ţii minte cine cu cine e înrudit şi care este gradul de rudenie. Ar fi imposibil ca în această carte să întocmim un arbore genealogic care să-i includă chiar şi numai pe cei mai însemnaţi membri ai celor mai importante familii la vremea despre care vor istorisi poveştile ce urmează. Arborii genealogici de la sfârşitul Cărţii Roşii a Hotarului de La Soare-Apune reprezintă o cărticică în sine şi toată lumea, cu excepţia hobbiţilor, le-ar găsi extrem de plicticoase. Hobbiţii, însă, erau încântaţi de asemenea lucruri, dacă erau corect întocmite: le plăcea să aibă cărţi pline de lucruri pe care le ştiau dinainte puse pe hârtie întocmai, fără părtinire şi fără să se contrazică.
2. Cu privire la Buruiana Pipei
Mai este un lucru ce-i priveşte pe hobbiţii de demult şi care trebuie amintit, un obicei surprinzător: absorbeau sau inhalau, prin pipe de lut sau de lemn, fumul din frunzele arzânde ale unei plante pe care ei o numeau buruiana pipei, sau frunza, probabil o varietate de Nicotiana. Un mare mister învăluie originea acestui obicei ciudat, sau „arta”, cum preferau să o numească hobbiţii. Tot ceea ce s-a putut descoperi despre el în străvechime a fost strâns laolaltă de Meriadoc Brandybuck (mai târziu stăpân al Ţării Iedului) şi, întrucât el şi tutunul din Meleagul de la Miazăzi joacă un rol în istoria ce urmează, pot fi citate observaţiile sale din introducerea la Secretele plantelor în Comitat.
„Aceasta, spune el, este singura artă despre care putem spune cu deplină încredinţare că este propria noastră invenţie. Când anume au început hobbiţii să fumeze întâia oară nu este cunoscut, toate legendele şi istoriile familiilor o iau ca pe un dat; de când se ştie, seminţia din Comitat a fumat felurite ierburi, unele mai puturoase, altele mai dulci. Dar în toate spunerile găsim că Tobold Hornblower din Valea Lungă, Meleagul de la Miazăzi, a cultivat pentru prima oară adevărata buruiană-a-pipei în grădinile sale, pe vremea lui Isengrim al Doilea, cam în jurul anului 1070 după Calendarul Comitatului. Cea mai bună buruiană de gradină vine tot din acea parte, mai ales soiurile cunoscute sub numele de Frunza Valea Lungă, Bătrânul Toby şi Steaua Sudului.
Cum a ajuns planta la Bătrânul Toby n-a rămas însemnat nicăieri, căci până la sfârşitul zilelor sale el a refuzat să spună. Ştia multe despre plante, dar nu era călător de felul său. Se zice că, în tinereţea lui, se ducea adesea în Bree, deşi cu siguranţă că mai mult de atât nicicând nu s-a depărtat de Comitat. Se prea poate astfel să fi aflat de această plantă în Bree, unde, oricum, creşte din plin pe pantele sudice ale dealului. Hobbiţii din Bree aşa zic, că ei ar fi primii fumători adevăraţi ai buruienii-pipei. De bună seamă vezi Doamne, au făcut totul înaintea locuitorilor din Comitat, pe care îi numesc „colonişti”; dar de data asta am bănuiala că aşa stau lucrurile. Şi nu încăpea îndoială că arta de a fuma buruiana cea adevărată s-a răspândit din Bree în ultimele secole printre gnomi şi printre alte seminţii, tâlhari, vraci sau rătăcitori, care încă străbăteau într-o parte şi-n alta acea străveche răscruce de drumuri. Locul de baştină şi centrul acestei arte se găseşte, prin urmare, în vechiul han din Bree, Poneiul în două picioare, care e ţinut de familia Captalan din vremuri străvechi.
Cu toate acestea observaţiile pe care le-am făcut în multele mele călătorii spre sud m-au convins că buruiana în sine nu e de locul ei din partea noastră de lume, căci a ajuns în nord din valea inferioara a râului Anduin, unde, bănuiesc eu, a fost adusă originar de peste Mare de către oamenii din Apusime. Creşte din abundenţă în Gondor, fiind mai grasă şi mai mare decât la nord, unde nu se găseşte sub formă sălbatică niciodată, şi înfloreşte doar în locuri calde şi ferite, aşa cum e Valea Lungă. Oamenii din Gondor o numesc galena dulce şi o preţuiesc doar pentru aroma florilor. De pe acele meleaguri trebuie că a fost adusă în sus pe Drumul Verde în lungile secole ce s-au scurs între venirea lui Elendil şi zilele noastre. Dar chiar şi Dunedainii din Gondor ne recunosc acest merit: hobbiţii sunt primii care au pus buruiana în pipe. Nici măcar vrăjitorii nu s-au gândit la asta înaintea noastră. Deşi am cunoscut un vrăjitor care a deprins această artă acum multă vreme şi a devenit la fel de priceput ca şi în toate celelalte îndeletniciri la care-şi punea mintea.”
3. Despre orânduiala din Comitat
Comitatul era împărţit în patru regiuni, aşa-numitele Meleaguri, pe care le-am pomenit înainte, de Miazănoapte, de Miazăzi, de la Răsărit şi de la Apus; şi acestea, la rândul lor, în mai multe comitate, care încă poartă numele câtorva dintre vechile familii de frunte, deşi, la vremea la care se desfăşoară această istorie, numele ca atare nu se mai întâlneau doar în comitatele respective. Aproape toţi cei din neamul Took încă trăiau în Ţara Tuc, dar nu la fel se întâmpla cu multe alte familii, Baggins sau Boffin de pildă. Dincolo de cele patru Meleaguri se întindeau Hotarele de la Est şi de la Vest: Ţara Iedului (I 138-9); şi Hotarul de la Soare-Apune, alipit Comitatului în CC. 1462.
În acea vreme, Comitatul aproape că nu avea „guvern”. Cele mai multe familii îşi orânduiau singure treburile. Producerea hranei şi consumul ei le ocupau cea mai mare parte a timpului. În alte privinţe, erau de regulă generoşi şi defel lacomi, ci mulţumiţi şi moderaţi, încât domeniile, fermele, atelierele şi micile meşteşuguri rămâneau adesea neschimbate generaţii întregi.
Bineînţeles că s-a păstrat străvechea tradiţie a înaltului rege de la Fornost, sau Norbury, cum îi spuneau ei, în regiunea nordică a ţinutului. Dar în aproape o mie de ani n-a mai fost nici un rege, şi până şi ruinele cetăţii regeşti Norbury erau năpădite de iarbă. Totuşi, hobbiţii încă pomeneau de-un neam sălbatic şi de lucruri rele (cum erau căpcăunii), dar nici un cuvânt despre rege. Deşi regelui din vechime îi datorau toate legile liberului arbitru, căci acestea erau Legile (cum spuneau ei) şi vechi, şi drepte.
Adevărat este că familia Took a fost dintotdeauna mai presus de toate celelalte. Căci funcţia de Thain le-a fost încredinţată (de la familia Oldbuck ) cu multe secole în urmă, şi căpetenia neamului Took a purtat acest titlu de atunci încoace. Thain-ul era mai-marele adunării din Comitat şi căpetenia statului-major al Comitatului şi al trupelor de hobbiţi , dar cum adunarea şi statul-major se convocau doar în vremuri de restrişte, care nu se mai iviseră de mult, funcţia de Thain încetase să fie altceva decât un titlu formal. Familiei Took i se acorda, într-adevăr, în continuare un respect special, căci rămăsese la fel de numeroasă şi de neînchipuit de bogată, şi generaţie de generaţie aducea pe lume caractere puternice, dovedind deprinderi deosebite şi chiar un temperament aventuros. Totuşi, aceste de pe urmă calităţi erau acum mai degrabă tolerate (la familiile bogate) decât aprobate în general. Dar se păstrase obiceiul ca formula de adresare faţă de capul familiei să fie Stăpânul Took, iar la nume să i se adauge, dacă era nevoie, un număr, ca de pildă Isengrim al Doilea.