Cât stătu, preţ de câteva clipe, în palma lui mare, cu pielea brună, Inelul păru să se mai mărească. Brusc, Tom îl puse în dreptul ochiului şi râse. Privindu-l în aceeaşi clipă, hobbiţii zăriră imaginea, caraghioasă şi neliniştitoare în egală măsură, a ochiului său albastru şi luminos scăpărând printr-un cerc de aur. După care Tom petrecu Inelul peste vârful degetului său mic şi-l ridică în dreptul flăcării de la lumânare. În primul moment, hobbiţilor nu li se păru nimic neobişnuit în asta, pentru ca o secunda mai târziu să li se taie respiraţia. Tom nu dădea nici un semn că ar dispărea!
Bătrânul izbucni iarăşi în râs, apoi aruncă Inelul în aer — şi Inelul dispăru cu o fulgerare. Frodo scoase un ţipăt, iar Tom se aplecă în faţă şi i-l dădu înapoi zâmbind.
Frodo privi Inelul cu atenţie şi oarecum bănuitor (ca cineva care i-a împrumutat o bijuterie unui scamator). Era acelaşi Inel, sau cel puţin arăta şi cântărea la feclass="underline" căci Inelul ăsta întotdeauna i se păruse lui Frodo a atârna ciudat de greu în palma lui. Dar ceva îl îmboldi să se convingă. Poate că pe undeva îl supărase faptul că Tom părea să fi luat cu atâta uşurătate ceea ce chiar şi Gandalf socotea că era de o importanţă născătoare de primejdii. Aştepta să se ivească momentul prielnic, când vorba se legă din nou şi Tom spunea o poveste aiurită despre bursuci şi obiceiurile lor — şi îşi petrecu Inelul pe deget.
Răsucindu-se spre el să zică ceva, Merry tresări şi, fără să vrea, îi scăpa un strigăt. Frodo era încântat (într-un fel): da, era Inelul lui, căci Merry se uita ca orb la jilţul său şi era limpede că nu-l putea vedea. Se sculă în picioare şi se furişă tiptil de lângă vatră, spre uşa ce dădea afară.
— Hei, tu! strigă Tom, uitându-se în direcţia lui cu o privire atotvăzătoare în ochii săi strălucitori. Hei! Haide, Frodo! încotro te-i fi ducând? Bătrânu’ Tom Bombadil n-a orbit încă într-atât.
Scoate-ţi de pe deget inelul de aur! Mâna ţi-e mult mai frumoasă fără el. Vino-napoi! Lasă-te de joacă şi aşează-te lângă mine! Mai avem de vorbit şi de cumpănit la dimineaţa de mâine. Tom trebuie să vă înveţe drumul cel bun şi să vă ferească picioarele de-a o lua razna.
Frodo pufni în râs (prefăcându-se încântat) şi, scoţând Inelul, veni şi se aşeză la locul său. Tom le spuse acum că, după socoteala lui, Soarele va străluci a doua zi, dimineaţa va fi veselă, iar aşternerea la drum va fi plină de speranţă. Dar ar face bine s-o pornească din timp, căci în acea parte de ţară vremea era un lucru de care nici măcar Tom nu putea fi prea sigur, şi uneori se schimba mai iute decât şi-ar putea schimba el haina.
— Nu-s stăpân peste vreme, zise el, cum nu e nimic din ceea ce merge în două picioare.
Urmându-i sfatul, hotărâră ca de la casa lui s-o apuce aproape drept spre miazănoapte, peste colinele mai joase de la apus ale Gruiurilor: astfel puteau nutri speranţa ca într-o singură zi să ajungă la Drumul de Miazăzi şi să ocolească Gorganele. Le spuse să nu aibă teamă — ci să-şi vadă de treaba lor.
— Ţineţi-vă pe iarba verde. Nu vă încurcaţi cu piatra cea veche sau cu duhurile reci, şi nu care cumva să vă băgaţi nasul în casele lor, decât dacă sunteţi flăcăi vajnici, cu inimi ce nu tresaltă niciodată.
Le repetă aceste poveţe nu numai o dată; şi-i mai sfătui să ocolească gorganele pe latura dinspre soare-apune, dacă li se întâmpla să se rătăcească prin preajma vreunuia. Apoi îi învăţă un cântec, pentru cazul în care a doua zi aveau ghinionul să nimerească în vreo primejdie sau vreo încurcătură.
După ce-l cântară şi ei o dată cu el, Tom îl bătu pe fiecare pe spate râzând şi, luând lumânările, îi conduse în dormitorul lor.
VIII
Ceaţa pe Gruiurile-gorgane
În noaptea aceea nu auziră nici un zgomot. Dar, ori în timpul viselor, ori în afara lor, n-ar fi putut spune cu siguranţă, Frodo desluşi o cântare dulce plimbându-i-se prin minte: un cântec ce părea să vină ca o lumină palidă din spatele unei cortine cenuşii de ploaie, devenind tot mai puternic până când valul acela se preschimbă numai şi numai în sticlă şi argint, ca în cele din urmă să fie dat cu totul la o parte şi un ţinut verde, îndepărtat, să i se dezvăluie în faţa ochilor, sub un soare ce răsărea cu repeziciune.
Imaginea se topi în trezie; lângă ei se găsea Tom, fluierând precum un copac plin de păsări; soarele aluneca de-acum pe costişa dealului, intrând prin fereastra deschisă. Afară totul era verde şi pal-auriu.
După ce mâncară de dimineaţă, şi de data asta singuri, se pregătiră să-şi ia rămas-bun, cu inima grea cât putea să fie de grea într-o asemenea dimineaţă răcoroasă, strălucitoare şi limpede sub un cer de un albastru-palid tomnatic, spălat de ploaie. În văzduh se simţea o boare proaspătă dinspre nord-vest. Poneii lor liniştiţi erau aproape sirepi, fornăind şi foindu-se nerăbdători. Tom ieşi din casă, îşi flutură pălăria şi dansă pe trepte, îndemnându-i pe hobbiţi să încalece, s-o pornească la drum şi să meargă cât de repede puteau.
O luară pe-o poteca ce şerpuia din spatele casei, şi urcară spre capătul nordic a coamei de deal care adăpostea casa. Tocmai descălecaseră pentru a-şi duce poneii de dârlogi pe ultimul povârniş abrupt, când Frodo se opri dintr-o dată.
— Goldberry! strigă el. Frumoasa mea domniţă, înveşmântată în verde şi argint! Nu ne-am luat rămas-bun de la ea, şi nici n-am văzut-o de-aseară!
Era atât de nenorocit, încât dădu să se întoarcă din drum; dar în aceeaşi clipă o chemare limpede susura în jos spre ei. Acolo sus, pe streaşina dealului, se afla ea, făcându-le cu mâna semn să urce: părul ei flutura despletit, iar razele soarelui, prinzându-se de şuviţele lui, îl făceau să lucească şi să clipească. O străluminare ca scăpărarea apei pe iarba înrourată fulgera sub picioarele ei dănţuitoare.
Hobbiţii urcară în grabă acel ultim povârniş şi se opriră cu respiraţia tăiată lângă ea. Se înclinară, dar cu o fluturare a mâinii ea îi rugă să se uite în jur; iar ei se uitară de pe vârful dealului spre pământurile scăldate în lumina dimineţii. Erau tot atât de clare şi de senine, pe cât fuseseră de ascunse şi ploioase când stătuseră pe dealul din Pădure, care putea fi acum zărit înălţându-se uşor înceţoşat şi verde dintre copacii întunecoşi dinspre soare-apune. În acea direcţie, pământul se ridica în coaste împădurite, verzi, galbene, ruginii în soare, ascunzând în dosul lor valea Viniac. Spre miazăzi, dincolo de firul râului Salcia, se zărea o lucire depărtată, ca de sticlă mată, acolo unde Râul Viniac făcea un cot în regiunea şesurilor, ca să curgă mai departe înspre meleagurile neştiute de hobbiţi. La miazănoapte, după Gruiurile puţin înalte, pământul se întindea, cât putea cuprinde ochiul, în depresiuni şi valuri de verde şi cenuşiu şi culori de pământ, până se pierdea în depărtarea fără formă şi pâcloasă. Spre răsărit se profilau Gruiurile-gorgane, coamă după coamă în seninul dimineţii, dispărând din vedere într-o zare ce putea fi doar ghicită: nimic mai mult decât o părere de albastru şi o tremurare albă greu perceptibilă ce se unea cu buza cerului, dar pentru hobbiţi acela era semnul recunoscut din amintiri şi din vechi basme că acolo se găseau munţii înalţi şi îndepărtaţi.