Traseră adânc aer în piept şi mai că ar fi zis că dintr-un salt şi câţiva paşi voiniceşti erau în stare să ajungă oriunde ar fi poftit. Li se părea o lipsă de curaj să meargă la pas pe la poalele încreţite ale Gruiurilor până la Drum, când ar fi putut ţopăi, la fel de viguros precum Tom, peste pietrele ca nişte trepte ale culmilor, drept până la Munţi.
Goldberry le vorbi, făcându-i să-şi întoarcă spre ea privirile şi gândurile.
— Grăbiţi-vă acum, oaspeţi dragi, spuse ea. Şi nu vă abateţi de Ia calea voastră. Spre miazănoapte, cu vânt în ochiul stâng şi cu binecuvântare pentru paşii voştri. Cu bine, prieten al elfilor, mai zise ea, adresându-se lui Frodo, a fost o întâlnire veselă.
Dar Frodo nu-şi găsea vorbe să răspundă. Făcu o plecăciune adâncă, încălecă pe poneiul său şi, urmat de prieteni, porni la trap pe cărăruia ce cobora blând de partea cealaltă a dealului. Casa lui Tom Bombadil şi valea şi Pădurea nu se mai zăreau. Văzduhul se încinsese între pereţii verzi ai dealurilor de-o parte şi de alta, iar aroma ierbii umplea şi îndulcea aerul pe care-l respirau. Uitându-se în urmă atunci când ajunseră pe fundul văioagei pline de verdeaţă, o văzură pe Goldberry, o siluetă micuţă şi firavă ca o floare scăldată de soare, desenându-se pe bolta cerului: stătea nemişcată, urmărindu-i cu privirea, iar braţele-i erau întinse spre ei. Văzându-i că se întorc spre ea, dădu un strigăt scurt, îşi ridică o mână, se răsuci pe călcâie şi dispăru dincolo de deal.
Drumul lor şerpuia pe fundul văioagei, înconjurând poala verde a unui deal râpos, ca să ajungă într-o vale mai adâncă şi mai largă, de unde urca pintenul unui lanţ de coline mai depărtate, coborî clinele lungi, apoi urcă încă o dată pantele domoale, sus pe alte culmi de dealuri, şi iar în jos, în alte văi. Nici urmă de copac sau apă; un meleag al ierbii înalte şi al ierburilor pipernicite şi ţepoase, tăcut, unde se auzeau doar şoapta văzduhului la buza râpelor şi ţipetele pustii din înalturi ale păsărilor fără nume. Între timp, soarele se înălţase şi se făcea tot mai fierbinte. De câte ori urcau pe o creastă, adierea părea mai firavă. La un moment dat, uitându-se spre tărâmurile dinspre soare-apune, li se păru că Pădurea scotea fum, ai fi zis că ploaia ce căzuse se ridica acum în aburi de pe fiece frunză, rădăcină sau ciupercă. Poala cerului era de-acum cufundată în umbră, o pâclă înnegurată, peste care tăria cerului semăna cu o căciula albastră, fierbinte şi grea.
Pe la crucea amiezii ajunseră în vârful unui deal, un platou larg şi drept, ca o farfurie lată cu marginea bulbucată şi verde. În copaia asta aerul era neclintit, iar cerul aproape că-l atingeai cu mâna. Străbătură platoul până-n partea cealaltă şi priviră spre miazănoapte, în aceeaşi clipă inimile le tresăltară bucuroase, căci, după câte îşi dădeau ei seama, merseseră mai mult decât crezuseră. De bună seamă că distanţele, împâclite cum erau, înşelau ochiul, dar nu încăpea îndoială că nu mai aveau mult şi ieşeau dintre Gruiuri. O vale lungă se deschidea la picioarele lor, şerpuind spre miazănoapte, până ajungea la un defileu între doi pinteni abrupţi. Dincolo de care, aşa vedeau ei, nu mai existau dealuri. La orizont, în aceeaşi direcţie, se distingea cu greu o linie neagră, prelungă.
— Acolo e un şir de copaci, zise Merry, semn că ăla-i Drumul. De-a lungul lui, dintr-un capăt în altul, pe multe leghe la răsărit de Pod, cresc copaci. Am auzit de la unii că ar fi fost plantaţi în zilele de demult.
— Minunat! exclamă Frodo. Dacă o să mergem şi acum la fel de bine ca şi de dimineaţă, ieşim dintre Gruiuri înainte să apună Soarele şi putem să ne găsim un loc de popas.
Spunând acestea, îşi întoarse privirile spre răsărit şi abia acum văzu că de acea parte dealurile se înălţau mult deasupra lor; şi toate aveau creştetele încoronate cu movile verzi, iar în vârful unora dintre acestea stăteau înfipte pietre, înţepând aerul ca nişte colţi ascuţiţi ieşind din gingii verzi.
Priveliştea aceasta avu darul să-i neliniştească pe hobbiţi întrucâtva, astfel că îi întoarseră spatele şi coborâră înapoi în platoul circular. În mijlocul lui se găsea o singură stană, înaltă şi dreaptă sub soarele proţăpit chiar deasupra ei, din care pricină, la acel ceas, piatra nu arunca nici o umbra. Fără formă era stana asta, şi cu toate acestea nu puteai să nu iei aminte la ea: ca o piatră de hotar, sau un deget ridicat prevenitor, sau un avertisment. Dar hobbiţilor li se făcuse foame, iar soarele era încă la ceasul amiezii, când nu aveai de ce te teme; prin urmare, se puseră cu spatele la partea dinspre miazăzi a stanei. Era răcoroasă, ca şi cum soarele n-ar fi avut puterea s-o încălzească; dar, în acelaşi timp, senzaţia era plăcută. Scoaseră merindele şi băutura şi pregătiră un prânz tot atât de bun pe cât şi l-ar fi putut dori cineva sub cerul liber; căci merindele veneau „de jos, de sub deal”. Tom le dăduse cât să-i îndestuleze o zi întreagă. Despovăraţi, poneii păşteau în preajmă.
Călăritul peste culmile dealurilor, nu pe la poale, mâncatul pe săturate, soarele fierbinte şi mireasma ierbii, zăbovitul puţin prea îndelungat, răşchiratul picioarelor şi privitul la cerul de deasupra nasurilor: toate acestea sunt poate îndeajuns ca să lămurească ceea ce a urmat. Cum-necum, asta a fost: se treziră dintr-o dată şi buimaci dintr-un somn pe care nu-l plănuiseră. Stana era rece şi arunca o umbra prelungă, ce se întindea spre răsărit, peste ei. Soarele, de un galben-palid şi apos, lucea prin ceaţă chiar deasupra malului apusean al fundului de tipsie în care se găseau ei; înspre miazănoapte, miazăzi şi răsărit, dincolo de margine, ceaţa era groasă, rece şi lăptoasă. Văzduhul tăcut, apăsător şi la fel de rece. Poneii se adunaseră unul lângă altul, cu capetele plecate.
Hobbiţii săriră speriaţi în picioare şi alergară spre marginea dinspre apus. Descoperiră că se aflau pe o insulă în mijlocul ceţurilor. Abia dacă apucaseră să se uite disperaţi spre soarele care apunea, că acesta se şi cufundă sub privirile lor într-o mare albă, iar în spatele lor, la răsărit, se ivi deodată o negură îngheţată şi surie. Ceaţa se vălătuci în sus, spre malurile platoului, şi se ridică deasupra, curbându-se, în timp ce urca, peste capetele lor, prefăcându-se într-un acoperiş: hobbiţii erau închişi într-o sală cu totul şi cu totul de ceaţă, al cărei pilastru central era stana de piatră.
Se simţeau ca prinşi într-o capcană; dar nu se pierdură de tot cu firea. Încă îşi aminteau priveliştea plină de speranţă a firului Drumului aflat undeva înainte, şi ştiau în ce direcţie s-o apuce. Pe de altă parte, într-atât le displăcea locul acela scobit din jurul pietrei, că nici nu le trecea prin minte să mai rămână acolo. Astfel că strânseră tot ce era de strâns cât de repede le îngăduiau degetele îngheţate.
Curând, îşi duceau poneii în şir peste mal şi apoi în jos, pe panta lungă dinspre nord a dealului, intrând în marea de ceaţă. Cu cât coborau, cu atât negura se făcea tot mai rece şi mai umedă, din care pricină părul le atârna lins, picurându-le pe frunte. Când ajunseră la poale, se făcuse frig de-a binelea, încât se opriră să-şi pună pelerinele şi glugile care se acoperiră iute de stropi cenuşii. Încălecară şi porniră din nou, la pas, ghicindu-şi drumul după urcuşurile şi coborâşurile potecii. Din câte îşi puteau da seama, se îndreptau spre acea deschidere ca o poartă de la capătul îndepărtat, dinspre miazănoapte, al lungii văi zărite de dimineaţă. Odată trecuţi prin deschizătură, nu aveau decât s-o ţină cât de cât în linie dreaptă, ca să ajungă, în cele din urmă, la Drum. Gândurile lor nu mergeau mai departe de atât, decât doar că nutreau o speranţă palidă că, cine ştie, dincolo de Gruiuri s-o isprăvi cu ceaţa.