Mersul le era tare anevoios. Ca nu cumva să se rătăcească unul de altul şi s-o apuce fiecare în altă parte, înaintau unul în urma celuilalt, cu Frodo în frunte. În spatele lui venea Sam, apoi Pippin şi la urmă Merry. Valea părea să nu se mai sfârşească. Deodată, Frodo zări un semn de speranţă. În faţa lor, oriunde se uita, distingea prin ceaţă ceva întunecat; bănui că, în sfârşit, se apropiau de spărtura dintre dealuri, poarta nordică a Gruiurilor-gorgane. Dacă puteau trece de ea, erau liberi.
— Haideţi! După mine! strigă el peste umăr şi grăbi pasul.
Dar speranţa lui se transformă curând în derută şi îngrijorare. Petele întunecoase se întunecau şi mai mult, însă se îngustau; şi într-o clipă văzu înălţându-se ameninţător în faţă şi aplecându-se una spre cealaltă, precum stâlpii unei porţi fără pragul de sus, două coloane uriaşe de piatră. Nu-şi amintea să le fi zărit în vale, atunci când se uitase de dimineaţă din vârful dealului. Acum trecu printre ele înainte să-şi dea seama de ceea ce face: şi în clipa în care făcu asta, întunericul părea să-l învăluiască din toate părţile. Poneiul se ridică în două picioare, fornăi, iar Frodo căzu din şa. Când privi în urmă, descoperi că era singur: ceilalţi dispăruseră.
— Sam! strigă el. Pippin! Merry! Veniţi! De ce nu vă ţineţi după mine?
Nimeni nu-i răspunse. Teama puse stăpânire pe el, încât Frodo fugi îndărăt, trecu din nou printre cele două coloane de piatră şi începu să strige cu disperare:
— Sam! Sam! Merry! Pippin!
Poneiul se repezi în neguri şi dispăru. De la o oarecare depărtare, sau cel puţin aşa părea, lui Frodo i se năzări că aude un strigăt:
-Hei! Frodo! Hei!
Undeva înspre răsărit, la stânga lui cum stătea între pietrele cele înalte, uitându-se fix în ceaţă şi încercând să desluşească ceva. Fugi într-acolo şi numai ce se pomeni că urcă pieptiş o coastă de deal.
În timp ce se chinuia să dovedească priponii, striga fără încetare, cu şi mai mare deznădejde; dar o vreme nu primi nici un răspuns, iar când veni totuşi unul, i se păru slab şi de undeva de sus, deasupra lui, foarte departe.
— Frodo! Hei! răsunară vocile subţiri din ceaţă; apoi un strigăt, ceva ca un ajutor, ajutor! repetat de mai multe ori, şi încă o dată ajutor! ce se pierdu într-un vaiet prelung, retezat brusc.
Grăbi pasul, poticnindu-se, spre acele strigăte; însă lumina zilei se stinsese de-acum şi noaptea se strângea tot mai vâscoasă în jurul lui, încât era imposibil să mai fie sigur din ce direcţie le auzise. Nu-şi dădea seama decât că urcă întruna.
Doar schimbarea înclinării povârnişului de sub picioarele sale îl făcu să înţeleagă că, în sfârşit, ajunsese în vârful coastei, sau al dealului. Era vlăguit, asudat, şi cu toate acestea tremura de frig. Întunericul era deplin.
— Unde sunteţi? întrebă el distrus.
Nici un răspuns. Se opri să asculte. Abia acum simţea cât de frig se făcuse şi că acolo sus începea să bată vântul, un vânt de gheaţă. Semn că vremea se schimba. Perdelele de ceaţă pluteau pe lângă el în fuioare şi şuviţe. Respiraţia lui se preschimbă în abur, iar bezna era mai puţin compactă şi parcă se depărta. Frodo ridică privirile şi, surprins, văzu că stele palide se aprindeau pe boltă printre vrejurile grăbite de nori şi ceaţă. Vântul sâsâia, măturând iarba.
Ar fi jurat că auzise un ţipăt înăbuşit, astfel că se îndreptă în direcţia de unde parcă venise acesta; şi în timp ce el înainta, ceaţa se rostogoli în sus şi se desfăcu dintr-o dată, dezvelind cerul înstelat. Dintr-o privire, pricepu că se îndrepta spre miazăzi şi că se găsea pe o culme de deal rotundă, pe care probabil ajunsese urcând povârnişul nordic. Dinspre soare-răsare sufla un vânt muşcător. La dreapta lui, pe panoplia apuseană a stelelor, se desena o siluetă neagră. Acolo se afla un gorgan mare.
— Unde sunteţi? strigă el încă o dată, supărat şi înspăimântat în egală măsură.
— Aici! răsună o voce adâncă şi rece, care ai fi zis că venea din străfundul pământului. Te aştept!
— Nu! se împotrivi Frodo, dar de fugit nu fugi. Genunchii îl lăsară, şi se prăbuşi la pământ. Nu se petrecu nimic, nu se auzi nici un sunet. Tremurând tot, se uită în sus, la timp ca să vadă o siluetă întunecată şi înaltă, ca o umbră, profilată pe stele. Stătea aplecată asupra lui. Ar fi putut jura că zărise o pereche de ochi, foarte reci, deşi luminaţi de o lumină palidă ce venea parcă de undeva de foarte departe. Apoi ceva mai puternic şi mai rece decât fierul îl apucă strâns. Atingerea glacială îi îngheţă măduva-n oase şi Frodo nu-şi mai aminti de nimic altceva.
Când îşi veni din nou în simţiri, tot ce-şi aminti în prima clipă fu senzaţia de groază. Apoi pricepu că era întemniţat, prins fără de speranţă; se găsea într-un gorgan. Un duh al Gorganelor pusese mâna pe el, şi foarte probabil că se găsea de-acum sub puterea cumplitelor vrăji ale Duhurilor Gorganelor, despre care se pomenea în poveştile şuşotite. Nu îndrăzni să se clintească, ci rămase în aceeaşi poziţie în care se trezise: întins pe spate, pe o piatră rece, cu mâinile pe piept.
Dar, deşi groaza lui era atât de mare încât părea să fie o parte din însuşi întunericul din jur, se pomeni că se gândeşte la Bilbo Baggins şi la poveştile lui, la preumblările lor pe pajiştile din Comitat, la cum stăteau de vorbă despre drumuri şi aventuri. Până şi în inima celui mai dolofan şi mai timid hobbit se găseşte ascunsă (uneori adânc, e adevărat), o sămânţă de curaj, aşteptând ca o primejdie mare, uneori disperată, să o facă să crească. Frodo nu era nici foarte gras, nici foarte timid; iar Bilbo şi Gandalf îl socotiseră întotdeauna, deşi el n-avea habar de acest lucru, drept cel mai bun hobbit din Comitat. Acum Frodo îşi spunea în sinea lui că ajunsese la capătul aventurii sale, şi încă ce capăt cumplit, dar iată că acest gând îl îmbărbătă. Simţi cum i se încordează trupul, ca pentru un salt final; nu se mai simţea neputincios, o pradă neajutorată.
Şi cum zăcea întins acolo, cugetând şi punând iarăşi stăpânire pe trupul său, băgă de seamă că întunericul nu mai era chiar atât de dens: în jurul lui se năştea o lumină verde, palidă. Lumina nu-i dezvălui de la bun început în ce fel de loc se află, căci părea să iasă chiar din trupul lui şi din podeaua de lângă el, neajungând încă la pereţi şi la tavan. Răsuci capul, şi acolo, în lucirea rece, îi văzu întinşi lângă el pe Sam, Pippin şi Merry. Zăceau şi ei pe spate, iar feţele lor arătau palide, cuprinse parcă de moarte; toţi trei erau înveşmântaţi în alb. De jur-împrejur, nenumărate comori, de aur poate, deşi în acea lumină păreau reci şi urâte. Capetele celor trei hobbiţi erau încinse cu cercuri, în jurul încheieturilor de la mâini aveau lanţuri de aur, iar pe degete multe inele. Săbii fuseseră puse alături de trupurile lor, şi scuturi la picioare. Dar peste gâturile lor se găsea un singur paloş, lung şi scos din teacă.
Un cântec începu din senin: un murmur rece, care creştea şi scădea. S-ar fi zis că vocea venea de foarte departe şi suna înfricoşătoare, când înalt şi subţire, când un geamăt înfundat, din adânc. Din acel şuvoi inform de sunete jalnice, însă îngrozitoare, se alcătuiau uneori înşiruiri de cuvinte: funeste, neîndurătoare, de gheaţă, nemiloase, teribile. Noaptea se înverşuna împotriva dimineţii de care era văduvită, frigul blestema căldura după care tânjea. Frodo simţi cum îngheaţă până-n străfundul sufletului. După o vreme, cântecul deveni mai limpede şi, cu inima strânsă de spaimă, Frodo pricepu că se preschimbase într-o incantaţie: