Deasupra capului auzi un sunet ca de plesnitură şi râcâitură. Ridicându-se într-un cot, se uită în spate şi văzu, în lumina palidă, că se găseau într-un fel de coridor care, mai încolo, făcea un cot. De după colţ apăru un braţ lung ce se îndrepta mergând pe degete spre Sam, aflat cel mai aproape, şi spre mânerul paloşului aşezat peste grumazurile hobbiţilor.
În acea clipă, Frodo se simţi ca şi cum incantaţia îl preschimbase cu adevărat într-o stană de piatră. Ca aproape imediat să-i vină un gând nebunesc de scăpare. Se întrebă dacă nu cumva, punându-şi Inelul pe deget, nu va mai fi văzut de Duhul Gorganului şi astfel va putea găsi un drum de ieşire. Se şi vedea alergând liber peste pajişti, jelindu-i pe Merry şi Sam şi Pippin, dar liber şi viu. Gandalf va trebui să accepte că nu avusese de ales.
Însă curajul ce se stârnise în el era de-acum bezmetic de-a binelea: nu-şi putea părăsi prietenii chiar atât de uşor. Se foi, băgă mâna în buzunar, şi iar se luptă cu sine însuşi; în acest timp, braţul se târa din ce în ce mai aproape. Brusc, hotărârea lui deveni de neclintit, încât Frodo apucă o spadă scurtă aflată lângă el şi, ridicându-se în genunchi, se aplecă mult peste trupurile tovarăşilor săi. Cu toată puterea de care era în stare, izbi braţul lângă încheietură şi mâna căzu; dar în aceeaşi clipă lama săbiei se despică până la plăsele. Un strigăt izbucni şi lumina dispăru. În întuneric se auzi un mârâit.
Frodo întinse mâinile în faţă, spre Merry, şi-i simţi obrazul rece. Tot atunci reveni la suprafaţă, într-un cotlon al minţii din care dispăruse cu prima perdea de ceaţă, amintirea casei de sub Deal şi a lui Tom care cânta. Îşi aminti de versurile pe care le învăţaseră de la el. Cu voce firava şi disperată, începu: „Hei! Tom Bombadil!” şi, când îi rosti numele, glasul lui parcă prinse putere: sunetul ieşea clar, răspicat, iar încăperea întunecată răsună de ecou, ca de bubuit de tobe şi trâmbiţat de trompete:
Tăcerea se lăsă deodată, adâncă, doar inima şi-o mai auzea Frodo bătând. După o clipă, ce păru o veşnicie, auzi limpede, însă de la mare depărtare, venind parcă prin pământ sau prin ziduri groase, o voce de răspuns, care cânta:
Răsună un zgomot mare, de huruială, de pietre care se rostogolesc şi cad, şi deodată înăuntru se revărsă lumina, lumina adevărată, lumina albă a zilei. O deschidere joasă, ca o uşă, apăru la capătul încăperii aceleia, la picioarele lui Frodo; şi-acolo se ivi capul lui Tom (cu pălărie şi pană cu tot) profilat pe strălucirea soarelui ce se ridica roşu în spatele lui. Lumina căzu pe podea şi pe feţele celor trei hobbiţi care zăceau lângă Frodo. Nu se clinti nici unul dintre ei, dar aerul bolnav de pe chipurile lor dispăruse ca prin farmec. Privindu-i, ai fi zis că erau cufundaţi într-un somn foarte adânc.
Tom se aplecă, îşi scoase pălăria şi păşi în încăperea întunecoasă, cântând:
La aceste cuvinte, izbucni un strigăt şi o parte din capătul dinăuntru al încăperii se nărui cu un bubuit. Urmă un ţipăt prelung, pierzându-se într-o depărtare cu neputinţă de ghicit; apoi tăcere.
— Hai, prietene Frodo, zise Tom. Să ieşim pe iarba reavănă. Trebuie să mă ajuţi să-i duc.
Împreună îi scoaseră pe Merry, Pippin şi Sam. Părăsind gorganul pentru ultima oară, lui Frodo i se păru că zăreşte o mână retezată care încă se zgârcea, ca un păianjen rănit, într-un morman de pământ prăbuşit. Tom mai intră o dată şi curând se auziră din încăpere tot felul de pufnete şi bufnituri. Când reveni, ţinea în braţe, cât putea el duce, o mare grămadă din comorile aflate acolo: lucruri făurite din aur, argint, cupru şi bronz: nenumărate mărgele şi lanţuri şi tot felul de podoabe bătute-n nestemate. Urcă gorganul verde şi le aşeză pe toate în vârf, în soare.
Tom rămase acolo, cu pălăria în mână, lăsând vântul să-i joace prin păr, şi se uita la cei trei hobbiţi ce fuseseră întinşi pe spate pe iarbă, în partea dinspre apus a gorganului. Ridicându-şi mâna dreaptă, rosti cu voce răspicată şi poruncitoare:
Spre marea bucurie a lui Frodo, hobbiţii se mişcară, îşi întinseră braţele, se frecară la ochi şi, dintr-o dată, săriră în picioare. Priviră în jur plini de uimire, întâi la Frodo, apoi la Tom care stătea, măreţ ca viaţa însăşi, în vârful gorganului, chiar deasupra lor; apoi la ei înşişi, la zdrenţele acelea albe şi subţiri, la coroanele şi lanţurile de aur palid, ca şi la alte mici bijuterii ce clincăneau la fiecare mişcare.
— Ce minune a lumii e asta? începu Merry, pipăind cercul de aur care-i alunecase pe un ochi.
Dar îşi opri gestul, o umbră trecu peste faţa lui şi el închise ochii.
— Ah, da, îmi amintesc, spuse el. Oamenii din Carn Dum s-au năpustit asupra noastră astă-noapte şi am fost înfrânţi. Ah! Suliţa din inima mea!
Îşi duse mâna la piept.
— Nu! Nu! ţipă el, deschizând ochii. Ce tot spun aici? Am visat. Tu unde-ai dispărut, Frodo?
— Am crezut că m-am rătăcit, explică el, dar nu vreau să vorbesc despre asta. Să ne gândim la ce avem de făcut de-aici încolo. Să ne vedem de drum.
— Aşa îmbrăcaţi, stăpâne? se miră Sam. Unde-mi sunt straiele?
Azvârli cercul, lanţul şi inelele în iarbă şi se uită în jur neajutorat, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-şi găsească pelerina, haina şi nădragii şi toate celelalte veşminte pe care le poartă un hobbit, puse undeva în iarbă, la îndemână.
— N-o să vă mai găsiţi hainele, zise Tom, sărind jos de pe gorgan şi râzând, în timp ce dansa în jurul lor în razele soarelui.
Nimeni n-ar fi zis că se petrecuse ceva atât de primejdios şi de cumplit; şi cu adevărat groaza le părăsi inimile în timp ce-l priveau şi-i vedeau scăpărarea veselă din ochi.
— Ce vrei să spui? nu înţelese Pippin, uitându-se la el pe jumătate uluit şi pe jumătate amuzat. De ce nu?