Tom clătină din cap.
— V-aţi regăsit pe voi înşivă, din ape adânci, zise el. Hainele sunt o pierdere neînsemnată după ce-aţi scăpat de la înec. Bucuraţi-vă, prieteni veseli, şi lăsaţi soarele cald să vă încălzească inimile şi mădularele. Azvârliţi deoparte aceste zdrenţe reci. Alergaţi goi prin iarbă cât se va duce Tom la vânătoare.
Porni în salturi pe povârniş la vale, fluierând şi strigând. Urmărindu-l cu privirea, Frodo îl văzu fugind spre miazăzi, de-a lungul văii verzi dintre dealul pe care se aflau ei şi următorul, ţinând-o tot într-un fluierat şi-un cântat:
Astfel cânta el, alergând cât îl ţineau picioarele, aruncându-şi pălăria în aer şi prinzând-o, până dispăru după o ridicătură; dar strigătele sale de Haideţi! Veniţi încoa! se mai auziră o vreme, purtate de vântul care bătea acum dinspre miazăzi.
Văzduhul se încingea din nou. Hobbiţii alergară ce alergară prin iarbă, după cum le spusese Tom. Apoi se puseră la soare, la fel de încântaţi ca fiinţele aduse pe nepusă masă din cea mai cruntă iarnă într-un ţinut cu vreme prietenoasă, sau ca aceia care, după o boală lungă ce i-a ţintuit la pat, se trezesc într-o bună zi că s-au tămăduit printr-un miracol şi ziua e iarăşi plină de promisiuni.
Când se întoarse Tom, ei se simţeau din nou în puteri şi flămânzi. Întâi văzură apărând pălăria lui Tom, peste buza dealului, iar în urma lui se înşiruiau ascultători şase ponei: cei cinci ai lor şi încă unul. Ultimul era chiar Dolofanul Mocofan: mai mare acum, mai vânjos, mai gras (şi mai bătrân) decât poneii lor. Merry, stăpânul celor cinci, nu le dăduse nicicând asemenea nume, dar de acum încolo, până la capătul zilelor lor, aveau să răspundă la numele cu care-i botezase Tom. Acesta îi chemă pe rând şi ei urcară buza râpii şi se opriră unul în spatele celuilalt. Apoi Tom făcu o plecăciune în faţa hobbiţilor.
— Iată-vă poneii, zise el. Au mai multă minte (în anumite privinţe) decât voi, hobbiţi rătăcitori — nasuri mai simţitoare decât ale voastre. Căci ei adulmecă pericolul din cale, în care voi vă vârâţi cu capu’ înainte; iar dacă ei fug ca să se salveze, atunci ştiu încotro să fugă. Trebuie să-i iertaţi pe toţi; căci, deşi inimile le sunt credincioase, nu pentru a înfrunta teama de Duhurile Gorganelor au fost ei făcuţi. Vedeţi, uite cum se-ntorc, aducând toate poverile.
Merry, Sam şi Pippin puseră pe ei veşminte noi ce se aflau în raniţe; curând li se făcu prea cald, pentru că, neavând încotro, trebuiseră să îmbrace hainele mai groase şi mai calde pregătite pentru iarna ce avea să vina.
— Dar Dolofanul Mocofan ăsta de unde-a apărut? întreba Frodo.
— E-al meu, răspunse Tom. Prietenul meu cu patru picioare; deşi arareori îl călăresc, şi uneori o porneşte haihui până departe, de capul lui, peste dealuri. Când poneii voştri au stat în grajdul meu, au făcut cunoştinţă cu Mocofanu’ meu; azi-noapte l-au simţit după miros şi au fugit în întâmpinarea lui. Am socotit că el o să aibă grijă de ei şi cu vorbele lui înţelepte o să le alunge spaima. Dar acum, veselul meu Dolofan, batrânu’ Tom o să te călărească. Hei! Batrânu’ Tom vine cu voi până vă va scoate la drum; care va să zică, are trebuinţă de-un ponei. Căci nu-i uşor să stai de vorbă cu hobbiţii călare, când tu unul eşti pe propriile picioare şi încerci să te ţii după ei.
Hobbiţii erau încântaţi să audă acest lucru şi nu mai conteneau cu mulţumirile; dar Tom izbucni în râs şi le spuse că se pricepeau atât de bine să se rătăcească, încât nu ar fi avut linişte până nu-i vedea ajunşi cu bine la hotarul ţării sale.
— Am multe treburi pe cap, mai zise el, toate câte le am de făcut şi de căutat şi de vorbit şi de umblat şi de păzit. Tom nu poate fi tot timpul lângă porţile deschise şi scobiturile sălciilor. Tom trebuie să aibă grijă de casa lui, iar Goldberry îl aşteaptă.
După soare era încă devreme, între nouă şi zece, astfel că hobbiţii se gândiră la mâncare. Ultima dată când mâncaseră ceva fusese acel prânz de la piciorul steiului de piatră, cu o zi înainte, încropiră o gustare din ce le rămăsese din merindele date de Tom şi care ar fi urmat să reprezinte cina, adăugând la acestea proviziile aduse acum de Tom. Masa nu era bogată (punând la socoteală pofta hobbiţilor şi situaţia în care se aflau), dar le pică tare bine. Lăsându-i să mănânce, Tom urcă în vârful gorganului şi cercetă comoara. Cele mai multe obiecte le puse într-o grămadă ce scăpăra şi strălucea în iarbă. Le ceru apoi să rămână acolo pentru „a fi găsite de oricine, pasăre, fiară, elf sau Om şi oricare creatură de bună-credinţă”; numai astfel putea fi ruptă şi risipită vraja gorganului, pentru ca nici un duh să nu se mai întoarcă vreodată după ele. Pentru sine alese din grămadă o broşă bătută în pietre albastre, cu tot atâtea nuanţe câte au florile de in sau aripile fluturilor albaştri. O privi îndelung, ca năpădit de cine ştie ce amintire, clătină din cap şi în cele din urmă spuse:
— Iată o jucărie drăguţă pentru Tom şi domniţa lui! Frumoasă a fost aceea care în vremuri de mult uitate a purtat-o pe umăr. Goldberry o va purta acum, iar pe frumoasă n-o vom uita nicicând.
Hobbiţilor le alese, fiecăruia în parte, câte un pumnal cu lama lungă şi tăioasă şi plăsele în formă de frunză, o lucrătură minunată, încrustată cu şerpuiri în roşu şi auriu. Când le trase din tecile negre, lamele scăpărară în soare, meşteşugite fiind dintr-un metal ciudat, uşor şi dur, şi bătute în nestemate. Dacă tecile aveau vreun har tainic, sau la mijloc era vraja sub care se afla gorganul, Tom n-ar fi putut spune, dar lamele arătau ca şi cum timpul nu le atinsese, căci erau neruginite, bine ascuţite şi luceau în soare de-ţi luau ochii.
— Pumnalele străvechi sunt destul de lungi pentru a fi mânuite de către hobbiţi în loc de săbii, spuse el. Bine e să aveţi asupra voastră lame tăioase atunci când voi, cei din Comitat, o porniţi la drum spre răsărit, spre miazăzi, sau hăt-departe, în întunecime şi-n mari primejdii.
Le mai spuse că lamele fuseseră făurite cu mulţi, mulţi ani în urmă de către Oameni din Apusime: aceştia se împotriviseră Seniorului Întunecimii, dar căzuseră înfrânţi de regele cel rău din Carn Dum, din Ţara Angmar.
— Puţini îşi mai amintesc de ei acum, murmură Tom, dar mai sunt unii care umblă pribegi, fii ai regilor uitaţi, umblă singuratici, păzindu-i de rele pe cei nechibzuiţi.
Hobbiţii nu-i pricepeau vorbele, însă, ascultându-l văzură cu ochii minţii o înşiruire lungă de ani în urmă, ca o câmpie vastă, neumbrită de nimic, peste care hălăduiau siluete de oameni, înalte, cu feţe încrâncenate, purtând spade strălucitoare, iar ultimul care venea avea o stea pe o sprinceană. Imaginea păli şi hobbiţii reveniră în lumea luminată de soare. Era vremea să pornească din nou la drum. Se pregătiră, strânseră ce aveau de strâns şi aburcară totul pe spinările poneilor. Armele cele noi şi le prinseră la brâiele de piele de sub haine, numai că se simţeau stânjeniţi de ele şi se întrebau dacă aveau să le fie de vreun folos. Nicicând nu se gândiseră că fuga lor de-acasă i-ar putea arunca în vreo aventură în care să fie nevoiţi să se lupte.
În sfârşit, o luară din loc. Îşi duseră poneii de dârlogi pe povârniş la vale. Ajunşi jos, încălecară şi porniră la pas pe fundul văii. Uitându-se în urmă, văzură vârful bătrânului gorgan de pe deal, pe care strălucirea aurului în soare se înălţa ca o flacăra galbenă. Dispăru din vedere abia după ce ocoliră un umăr de grui.